Pana in adolescenta am fost o persoana sanatoasa, asa ca nu prea cunosteam persoane cu dizabilitati.Dupa ce m-am imbolnavit, prin spitale am inceput sa cunosc si alte persoane bolnave dar de obicei aveau afectiuni mai putin agresive decat a mea si o varsta mai inaintata.Pe strada, in spatiul public, foarte rar intalnesti persoane cu dizabilitati asa ca poti trage concluzia ca exista destul de putine persoane cu astfel de probleme, dincolo de statisticile autoritatilor.
In urma cu cativa ani am descoperit internetul si odata cu el si site-uri destinate persoanelor cu dizabilitati..Aici am cunoscut multi oameni cu diverse suferinte si le-am cunoscut povestile.Am descoperit adevarate exemple de viata, de curaj, despre cum sa te descurci in viata in conditii dificile dar am aflat si cata suferinta se ascunde in spatele unor usi inchise.Am inteles astfel ca nu sunt singura care sufera, ca sunt oameni care trec prin situatii mai dificile decat a mea si care adesea au puterea sa-si incurajeze semenii, sa-i ajute sau sa glumeasca.
De ce toti acesti oameni nu sunt intalniti in spatiul public?De ce societatea nu le ofera sansa de a se face cunoscuti?Sunt sigura ca de pierdut din cauza aceasta au nu numai cei in suferinta ci si societatea in totalitatea ei.
Orice om, oricat de inteligent sau intelept ar fi, ar avea multe de invatat despre viata de la persoanele cu handicap.De ce?Pentru ca trec prin mai multe piedici in viata iar toate acestea ii fac sa inteleaga ce e important in existenta asta.
Se spune ca suntem o tara saraca, cu siguranta suntem saraci pentru ca nu stim sa ne apreciem si sa ne valorificam in intregime potentialul uman.
În urmă cu ceva aproape 2 ani am avut șansa de a intra în posesia unui cărucior electric.
RăspundețiȘtergereLa început lucrul acesta mi-a schimbat viața. Am început să ies mai des, de 2-3 ori pe săptămână...
Deși plimbările, aerul curat, comunicarea cu vechi cunoștințe,... îmi făcea bine, după o vreme am observat că nu mai simt nevoia să ies. Încercând să analizez acest fapt am ajuns la concluzia că pur și simplu nu mă mai integrez.
Foștii mei prieteni, colegi sunt acum oameni în toată firea cu familii, serviciu, obligații... Această diferență de preocupări, limitările impuse de dizabilitatea mea...pur și simplu fac sa nu îmi găsesc locul, preferând să trăiesc "în spatele ușilor închise".
Ne putem face alți prieteni, unii cu problemele noastre.
ȘtergereAi dreptate, Ovidiu!De curand eram in vizita la o ruda ce are aceeasi varsta cu mine,acolo fiind prezenta o alta tanara de varsta apropiata si au inceput sa discute despre copii si despre pregatirea conservelor iar eu ma simteam total pe dinafara, despre copii stiind doar lucruri teoretice iar pregatirea conservelor de iarna fiind un subiect nu foarte palpitant pentru mine.Cu toate acestea imi place sa ies desi limitarile impuse de dizabilitate nu-mi permit prea des sa fac asta.
RăspundețiȘtergerePosibil ca majoritatea celor ca noi sa aiba o poveste de genul acesta.
RăspundețiȘtergereDe aceea unii prefera sa traiasca in lumea lor, in spatele usilor inchise ale casei, acolo unde nu trebuie sa se raporteze la nimeni, nu este jignit de nimeni si totul depinde doar de insesi persoana sa.
Ovidiu,nu cred totusi ca solutia e sa ne izolam.Trebuie doar sa gasim persoane cu care sa avem ceva in comun iar daca nu avem nimic in comun sa vorbim despre ce ne deosebeste. Importanta e comunicarea deci sa alegem persoanele dornice de comunicare.
RăspundețiȘtergereÍntr-o lume ideala as fi de acord cu tine dar din pacate nu traim într-o astfel de lume în care toti suntem tratati în mod egal de către ceilalţi.
RăspundețiȘtergere