Dupa patru luni de stat cu ochii pe telefon in asteptarea unei programari pentru tratament, in sfarsit acesta a sunat. N-a fost internare pe pat cum ma asteptam (pentru aceasta trebuia sa mai astept o luna) dar macar dupa o intarziere destul de mare puteam merge la spital sa-mi fac tratamentul.
Asa ca ma scol cu noaptea in cap, devansandu-le si pe saracele gaini, imi iau sotul din dotare si la ora cinci sunt in Autogara din Focsani.
Din pacate, patronii firmei ce asigura cursele spre Bucuresti nu au auzit niciodata ca persoanele cu mobilitate redusa au si ele dreptul sa circule cu mijloacele lor de transport si nu s-au obosit sa le adapteze necesitatilor acestora, asa ca ajutata de sot si un vecin ma vad in cele din urma in microbus pregatita sa vad Bucurestiul.
Dupa trei ore ,,visul'' mi se implineste si ajutata de acelasi sot reusesc sa pun piciorul, care incepuse sa se cam ,,planga'' ce-i drept, pe ,,taramul fagaduintei''.
Dar n-apuc sa ma bucur prea mult ca...,,entuziasmul'' imi piere repede. O mama venita tot pentru o internare intr-un spital descopera ca-si uitase actele necesare acasa. Mai trist decat atat mi s-a parut nepasarea propriilor copiii care o trimit intr-un asemenea oras, pe care nu il cunostea, cu un telefon mobil pe care nu stia sa-l foloseasca si care nu avea credit iar cand am incercat sa-i contactez in speranta ca vom gasi o solutie pentru a o ajuta, m-am ales doar cu un potop de critici la adresa bietei femei care oricum numai bine nu se simtea. De ce oare parintii si-ar da si viata pentru copii iar copiii sunt mult prea ocupati pentru parintii lor?
Asa ca dupa ce am indrumat-o iarasi spre Focsani ne-am apucat sa luam Bucurestiul in piept si am pornit in cautarea unui taxi.
Tagma taximetristilor din Bucuresti ne este deja binecunoscuta. Cei mai multi dintre ei cand te vad ca ai coborat dintr-un microbus de provincie ti-au si pus eticheta ,,bun de fraierit''. Asa ca primul pe care il intalnim se ofera sa ne duca la spital desi nu stie prea bine unde e dar, din nefericire, mai avusesem asemenea experiente si nu prea aveam chef sa ma plimb in jurul spitalului mult si bine, ca in trecut, iar la sfarsit sa ne coste cursa dublu (bineinteles ca de cele mai multe ori chiar si asa nu se mai obosesc sa-ti mai dea si rest).
Al doilea taximetrist intalnit cunoaste spitalul dar ne cere dublu din start si cand l-am intrebat de ce nu este de acord sa platim cat va indica aparatul, a spus ca e foarte aglomerat in Bucuresti si oricum atat va costa.
Ne mai chinuim putin si gasim si un al treilea taxi al carui sofer, Slava Domnului, cunostea spitalul, si-a pornit aparatul si am platit cursa atat cat costa.
In sfarsit, ne vedem ajunsi si la spital, grabiti nevoie mare iar dupa intocmirea fisei m-am prezentat pe sectie pentru indelung asteptata perfuzie dar cum putea fi totul atat de simplu?! Asa ca suntem invitati sa asteptam. Intai consultul medicului apoi tratamentul.Off! Ce ne mai ramane de facut decat sa ne asezam cuminti in fata cabinetului si sa ne punem pe asteptat...Asteptam 15 min, 30 min, 1h, 1,15h...Ce-ar fi spitalele romanesti fara pacienti care sa astepte, oare?????? Stiu ca medicii sunt asaltati de sarcini dar eram obositi dupa o noapte nedormita si dupa un drum lung, ne era foame si trebuia sa ne mai intoarcem si acasa...
In cele din urma a venit si randul meu iar dupa consultatie si analize ma astepta in sfarsit un pat, o perfuzie si cinci ore in care trebuia sa stau cuminte si sa numar picaturile care parca se incapatanau sa curga imperceptibil. Noroc ca am fost vizitata de doua persoane dragi care mi-au facut ziua mai senina.
Si-apoi iarasi o luam de la capat taxi, microbus etc.Ametita de la tratament, obosita si cu un picior ce se incapatana sa se tot ,,planga'', tarziu in noapte am reusit sa ne vedem acasa. Ce zi!
Nici nu stiu ce m-a impresionat mai mult tristetea acelei mame, impertinenta unor taximetristi, nepasarea intalnita la tot pasul sau zambetul cald al unor oameni minunati...
Asa ca ma scol cu noaptea in cap, devansandu-le si pe saracele gaini, imi iau sotul din dotare si la ora cinci sunt in Autogara din Focsani.
Din pacate, patronii firmei ce asigura cursele spre Bucuresti nu au auzit niciodata ca persoanele cu mobilitate redusa au si ele dreptul sa circule cu mijloacele lor de transport si nu s-au obosit sa le adapteze necesitatilor acestora, asa ca ajutata de sot si un vecin ma vad in cele din urma in microbus pregatita sa vad Bucurestiul.
Dupa trei ore ,,visul'' mi se implineste si ajutata de acelasi sot reusesc sa pun piciorul, care incepuse sa se cam ,,planga'' ce-i drept, pe ,,taramul fagaduintei''.
Dar n-apuc sa ma bucur prea mult ca...,,entuziasmul'' imi piere repede. O mama venita tot pentru o internare intr-un spital descopera ca-si uitase actele necesare acasa. Mai trist decat atat mi s-a parut nepasarea propriilor copiii care o trimit intr-un asemenea oras, pe care nu il cunostea, cu un telefon mobil pe care nu stia sa-l foloseasca si care nu avea credit iar cand am incercat sa-i contactez in speranta ca vom gasi o solutie pentru a o ajuta, m-am ales doar cu un potop de critici la adresa bietei femei care oricum numai bine nu se simtea. De ce oare parintii si-ar da si viata pentru copii iar copiii sunt mult prea ocupati pentru parintii lor?
Asa ca dupa ce am indrumat-o iarasi spre Focsani ne-am apucat sa luam Bucurestiul in piept si am pornit in cautarea unui taxi.
Tagma taximetristilor din Bucuresti ne este deja binecunoscuta. Cei mai multi dintre ei cand te vad ca ai coborat dintr-un microbus de provincie ti-au si pus eticheta ,,bun de fraierit''. Asa ca primul pe care il intalnim se ofera sa ne duca la spital desi nu stie prea bine unde e dar, din nefericire, mai avusesem asemenea experiente si nu prea aveam chef sa ma plimb in jurul spitalului mult si bine, ca in trecut, iar la sfarsit sa ne coste cursa dublu (bineinteles ca de cele mai multe ori chiar si asa nu se mai obosesc sa-ti mai dea si rest).
Al doilea taximetrist intalnit cunoaste spitalul dar ne cere dublu din start si cand l-am intrebat de ce nu este de acord sa platim cat va indica aparatul, a spus ca e foarte aglomerat in Bucuresti si oricum atat va costa.
Ne mai chinuim putin si gasim si un al treilea taxi al carui sofer, Slava Domnului, cunostea spitalul, si-a pornit aparatul si am platit cursa atat cat costa.
In sfarsit, ne vedem ajunsi si la spital, grabiti nevoie mare iar dupa intocmirea fisei m-am prezentat pe sectie pentru indelung asteptata perfuzie dar cum putea fi totul atat de simplu?! Asa ca suntem invitati sa asteptam. Intai consultul medicului apoi tratamentul.Off! Ce ne mai ramane de facut decat sa ne asezam cuminti in fata cabinetului si sa ne punem pe asteptat...Asteptam 15 min, 30 min, 1h, 1,15h...Ce-ar fi spitalele romanesti fara pacienti care sa astepte, oare?????? Stiu ca medicii sunt asaltati de sarcini dar eram obositi dupa o noapte nedormita si dupa un drum lung, ne era foame si trebuia sa ne mai intoarcem si acasa...
In cele din urma a venit si randul meu iar dupa consultatie si analize ma astepta in sfarsit un pat, o perfuzie si cinci ore in care trebuia sa stau cuminte si sa numar picaturile care parca se incapatanau sa curga imperceptibil. Noroc ca am fost vizitata de doua persoane dragi care mi-au facut ziua mai senina.
Si-apoi iarasi o luam de la capat taxi, microbus etc.Ametita de la tratament, obosita si cu un picior ce se incapatana sa se tot ,,planga'', tarziu in noapte am reusit sa ne vedem acasa. Ce zi!
Nici nu stiu ce m-a impresionat mai mult tristetea acelei mame, impertinenta unor taximetristi, nepasarea intalnita la tot pasul sau zambetul cald al unor oameni minunati...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu