,,Fii blândă!,,

                                                   ,,Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!,,

 - Fii blândă și ai incredere că toate se vor rezolva! îmi zise o prietena la care mă plânsesem cât de tare mă rănise cuvintele unei persoane apropiate. Poate și persoana în cauză s-a simțit, la un moment dat rănită, la rândul ei, continua prietena mea.
   Să fiu blândă?! Cum să fiu blânda?!
Mă considerasem până atunci o persoană capabilă să empatizeze cu persoanele din jur dar se pare că aveam această capacitate atât timp cât nu sufeream eu însămi.
Mi-am dat seama brusc că trăim intr-o societate în care nu mai știm să fim blânzi. Dacă cineva ne face rău, voluntar sau involuntar, primul nostru impuls e să reacționăm pe măsură, indiferent de consecințe.
  Părinții nu mai au timp să-și învațe pruncii să fie blânzi, Biserica nu mai propovăduiește blândețea iar școala te învață orice, mai puțin despre blândețe. Vorbim despre si exersăm tot mai rar blândețea.
  Nu mai avem răbdare unii cu alții. Nu mai avem timp să ascultăm. Nu mai avem puterea să vedem dincolo de propriile răni, de propriile preocupări.
  Slavă Domnului că mai există oameni care ne amintesc de binefacerile blândeții!
Cum nu putem trăi izolați, fără să relaționăm cu oamenii apropiați sau nu, blândețea ne poate ajuta să avem relații mai armonioase iar relațiile armonioase ne pot face viața mai frumoasă.
  ,,Fii blândă!,, imi zic, din acea zi. ,,Fii blândă!,,
 

 

Recomandări

Violența noastra cea de toate zilele 

Aprecierea, liantul relatiilor noastre 

 

Drum lin, Alexandra!

   Aproape zilnic vedem pe rețelele sociale apeluri pentru a ajuta copii sau adulți diagnosticați cu afectiuni foarte grave. Foarte putini dintre noi fac insa efortul de a merge la banca pentru o donație. Cei mai mulți ajutam cu o distribuire sperând astfel ca vor face altii donații. De multe ori când vedem un articol/postare cu un asemenea caz trecem mai departe, copleșiți de propriile griji cotidiene, spunandu-ne că oricum nu avem cum sa ajutăm.
  Oare câți dintre noi ne facem insa timp pentru a ne gândi ce se ascunde în spatele unor asemenea apeluri?
  -Mami, mă faci frumoasa? își întreaba mama, Alexandra, fetiță diagnosticata cu leucemie despre care v-am scris in urma cu peste doua săptămâni, atunci când vede că îi taie parul ce ii îmbrăcase corpul până la mijloc pâna atunci. Alexandra nu vede lupta mamei pentru a-și ascunde lacrimile cum nu înțelege nici de ce coada ei e din ce in ce mai subțire și de ce mulți copii internați în aceeași secție nu mai au deloc par pe căpșoare.
Important e că tratamentul ii merge bine, se încurajează mama și continuă să îi taie parul fetiței, pregatind-o astfel pentru când nu va mai avea par care să-i cadă.
La doar câteva zile insa Alexandrei i se face râu. Este luată la terapie intensivă. Medicii îi spun mamei ca ficatul ,,e făcut praf". Si dintr-o data nimic nu mai conteaza pentra sarmana mama. Nici chiar propria viata. Conteaza doar viata Alexandrei ce pare ca mai sta prinsa cu un fir fragil de corpusorul ei in suferinta. Cum sa faca fata un parinte unei asemenea suferinte? Cum sa-si vada copilul trecand prin asemenea chinuri?
  Alexandra nu a mai rezistat. Nu a mai putut continua lupta cu boala, cu tratamentul atat de dureros... A obosit! Și a plecat să se joace. A plecat să se joace cu îngerii.
Drum lin, Alexandra! Ai grija de mama ta ce te-a iubit atât de mult, de acolo de Sus!

P.S. Cei ce doresc sa aprindă o lumânare Alexandrei pot merge la capela Cimitirului Sudic din Focsani. Înmormântarea va avea loc joi, 17 octombrie.


Ajutati-o pe Alexandra!

Ajutati-o pe Alexandra!

    Pe Margareta am cunoscut-o in urma cu patru ani la un curs despre lobby si advocacy, organizat in Focsani de Asociatia ABC Down.
Desi atunci nu am reusit sa ne cunostem prea bine, i-am aflat mai apoi povestea vorbind pe o retea de socializare.
Astfel am aflat ca era mama unei fetite cu sindrom Down. Sotul o parasise cand a aflat ca Alexandra era un copil cu nevoi speciale. Nu a tinut cont ca mai aveau inca trei copii mai mari care aveau nevoie ca si Alexandra, de altfel, de sprijinul si afectiunea unui tata. 
Asa ca mama singura, cu patru copii, Margareta s-a mutat pe cand Alexandra avea trei ani, dintr-un sat din judetul Suceava, unde locuise pana atunci, in Focsani, cu chirie, pentru ca Alexandra sa beneficieze de terapia atat de necesara copiilor cu acest diagnostic (logopedie, masaj, kinetoterapie, activitate ocupaționala etc). 

  Dupa ce Alexandra a trecut si prin doua intervenitii chirurgicale la ochi, acum cand lucrurile pareau a se mai linisti in viata Margaretei, fetele mari ajunse majore se descurcau singure, baiatul era in clasa a VIII-a iar Alexandra era in clasa a II-a la Centrul Scolar pentru Educatie Incluziva "Elena Doamna", viata a hotarat sa o puna iar la incercare.
Alexandra a inceput sa aiba dureri articulare. Suspectata initial, la Spitalul Judetean Sf. Pantelimon din Focani ca ar avea atrita juvenila, a fost mai apoi trimisa la Spitalul de Copii Sf. Maria din Iasi, unde diagnosticul a cazut ca un traznet: LEUCEMIE ACUTA LIMFOBLASTICA.

De peste o luna Alexandra si mama ei stau internate in spitalul din Iasi unde Alexandra trece prin calvarul sedintelor de chimioterapie.

Chiar daca tratamentul e gratuit, cu totii stim ca nu e simplu sa stai o perioada indelungata in spital si ca e nevoie de bani pentru mancare si pentru multe altele.
 Margareta e nevoita sa traiasca din salariul de asistent personal, alaturi de cei doi copii minori iar Primaria Focsani se pare, conform presei, ca va avea probleme cu asigurarea salariilor si indemnizatiilor persoanelor cu dizabilitati, asa ca va rog, daca puteti ajutati-o sa-i ofere Alexandrei tot ce are nevoie in aceste momente dificile!
Orice banut, conteaza pentru ele!
Daca doriti sa le ajutati, o puteti face donand in urmatorul cont:
Titular cont : OJICA ALEXANDRA PETRONELA
IBAN : RO26BRDE400SV38 005044000

Margareta stie ca le asteapta un drum greu cu multe luni de spitalizare, cu stari de rau, nopti nedormite dar tot ce vrea e ca fetita ei sa fie bine.
Haideți, s-o ajutam pe Alexandra, o fetita de 10 ani ce isi doreste sa se intoarca sanatoasa acasa, la fratele ei si la colegii ei de clasa! 

Femei care iubesc prea mult

   Citind titlul postării, probabil v-ați dus deja cu gândul la cartea ,,Femei care iubesc prea mult"(cei ce ati citit-o), scrisă de Robin Norwood și vă așteptați să citiți o recenzie a cărții.
 Deși am citit-o de curand, nu veți avea norocul sa citiți o recenzie ci doar gânduri despre femei și capacitatea lor de a iubi fara limite.
   Dacă întrebi cele mai multe femei când și-au făcut ultima data o bucurie sau ce vise au, probabil nu vor ști să răspundă dar îți vor vorbi despre soții lor, despre realizările copiilor sau chiar despre părinții lor. De ce? Pentru că au uitat sa trăiască pentru ele însele. Au uitat sa mai aibă propriile vise.
Odată cu căsătoria, visele lui au devenit si visele ei. Fericirea lui a devenit și fericirea ei pentru că ea nu poate iubi cu jumătăți de măsură.
Apoi daca apar copiii, aceștia incep sa ocupe primul loc în viața ei.
Dorința de a construi acestora o viață mai bună decât a avut ea, ocupa fiecare particula din sufletul ei.
Anii trec, copiii cresc și isi trăiesc propriile vieți, poate soțul își construiește propria viață iar ea rămânând singura nu se mai regăsește pe ea.
Trăind atâta timp pentru alții, nu mai știe cum să trăiască pentru ea. Se agata cu disperare de cei ce au pornit pe propriul drum pentru a ignora golul din sufletul ei, pentru a nu se gândi la toți anii in care a trăit pentru si prin ceilalți și nu pentru ea însăși.
Sau se aruncă cu disperare asupra propriilor părinți ori asupra celor ce considera ea că au nevoie de dragostea și devotamentul ei, pentru că ea nu știe să fie altceva decât o femeie ce iubește prea mult...pe alții.
O femeie ce a uitat să se iubească pe ea, ce a uitat să viseze, să-și facă bucurii și să trăiască pentru ea insasi.
   Deși așa ar putea parea, iubirea de sine nu e o dovadă de egoism, cum credeam și eu până de curând... Căci cum ai putea respecta îndemnul lui Iisus :,,Iubeste-ti aproapele că pe tine însuți" daca tu nu știi cum să te iubești pe tine.
  Oricat de mult v-ati iubi familia, oricat de ocupate ati fi, faceti-va timp si pentru voi inseva! Faceti-va macar din cand in cand cate o bucurie, oricat de mica! Nu va mai sacrificati ceas de ceas, sperand ca devotamentul va va fi rasplatit! Iubiti-va voi pentru a va iubi si ceilalti!

Au trecut sase ani...

  Au trecut deja sase ani de cand am inceput sa scriu pe acest blog pe care l-am intitulat O SANSA.

 Cum a inceput totul? Dintr-o intamplare. Imi cautam ceva de lucru pe net iar cineva mi-a zis ca si-a facut un blog cu ajutorul caruia va castiga bani postand diverse reclame, asa ca mi-am zis: de ce n-as incerca si eu?! Astfel mi-am facut blogul dar nu am incercat sa am un castig postand reclame ci am inceput sa-mi astern gandurile, sentimentele si sa povestesc diverse intamplari din viata mea. Persoana de la care am imprumutat ideea cu blogul cred ca a renuntat destul de repede, intelegand ca blogul in sine nu reprezinta o sursa de venit dar eu am continuat sa scriu aici si, mai nou, pe Viata Altfel.
In acesti sase ani am scris 535 de postari. O parte din sufletul meu a fost asternut aici printre mii de cuvinte.
Bucurii, tristeti, informatii au putut fi intalnite in postarile mele din acesti ani. De asemenea, pot spune ca in acest timp am avut un castig dar nu material ci de alta natura.
Datorita blogului am cunoscut multi oameni frumosi. Insa trebuie sa recunosc ca am intalnit si oameni care au incercat sa profite de entuziasmul si buna mea credinta.
 Pornind de la acest blog m-am implicat si in frumoase colaborari cu Dizabil.Eu, Ziarul de Vrancea, recent cu Republica si am dezvoltat noi proiecte ca Grupul Pacientilor cu Poliatrita Reumatoida, grupul Rastoaca si campania Vrem o viata fara bariere.
N-am reusit asa cum mi-as fi dorit sa pot schimba ceva in viata celor din jurul meu dar sunt impacata pentru ca stiu ca n-am precupetit nici un efort pentru asta.
In acesti sase ani am fost criticata sau felicitata, citita sau ignorata...
  Ce-mi doresc pentru viitor? Sa fiu bine si sa am ocazia sa scriu doar despre evenimente pozitive. Imi doresc si sa va agresez cu cat mai putine greseli pe viitor!
  Va multumesc celor ce mi-ati fost alaturi, rapindu-va din timpul vostru pentru a parcurge randurile scrise de mine si poate, din cand in cand, si pentru a-mi lasa un mesaj sau un comentariu! 

In fiecare om exista o lume

  Azi m-am trezit gandindu-ma la bunicul meu si la povestile pe care ni le spunea, povesti din copilaria sau tineretea lui... Oameni pe care nu i-am intalnit niciodata, care au trait cu mult inainte ca eu sa ma fi nascut imi devenisera familiari datorita istorisirilor bunicului meu.

 Rastoceni si nu numai, alaturi de care copilarise, fusese in razboi, organizase hore, care ii fusesera alaturi cand s-a casatorit sau cand si-a contruit casa...

 O lume care disparuse si care parea atat de fascinanta pentru noi, cei ce traim in era prieteniilor virtuale. O lume ce era parca doar a lui si din cand in cand ne-o dezvaluia si noua. Dar toti acesti oameni ce erau insufletiti prin povestile lui, au disparut odata cu el...

  Desi a trecut doar un an, nu-mi mai amintesc multe dintre numele oamenilor despre care bunicul imi povestea atat de des... Probabil si altii i-au uitat si astfel acesti oameni au mai murit o data.
  Asa cum in bunicul meu exista o lume doar de el stiuta si in fiecare din noi exista o lume doar a noastra...
Oameni pe care i-am indragit sau pe care inca ii indragim si alaturi de care am trait episoade din viata... Oameni pe care ii purtam in suflet atat timp cat traim...
Ce-i drept lumea noastra e mult mai saraca, prieteniile si relatiile virtuale luind tot mai mult locul celor reale... Aceste lumi le purtam in suflet intreaga viata si din cand in cand le facem cunoscute celor de langa noi, lumile nostre intersectandu-se astfel.
Lumi ce vietuiesc si dispar odata cu noi...

PS. Fotografiile folosite au apartinut bunicului meu si sunt facute in jurul anului 1940.

Politicienii si ipocrizia lor

  Iti bat la usa timid, promitandu-ti ca telul lor in viata va fi fericirea ta. Tot ce trebuie sa faci e sa-i votezi. Cu capul plecat iti si povestesc cat de ,,oropsiti” sunt de adversarii politici, presa si chiar si de justitie… Mai ca ti se rupe sufletul de mila lor. Iti spui ca n-ai mai vazut de mult atata candoare si interes pentru prosperitate ta asa ca mergi la vot si le dai intreaga ta incredere cu speranta ca macar de data asta nu te-ai inselat… Dar, vai, candoarea politicienilor romani, mai mici sau mai mari, tine pana dupa numararea voturilor!

Odata instalati in fotoliile de primari, consilieri judeteni, presedinti ai consiliilor judetene, parlamentari sau presedinte isi dau masca jos. Uita de tine, sarmanul cetatean roman, si de promisiunile facute pe cand iti cersea votul. Tot ce conteaza acum e sa-si apere propriile interese. Tu nu mai existi. Ei sunt atotputernici. Nu-si mai amintesc ca votul tau i-a adus in acesta pozitie si ca ar trebui sa te reprezinte pe tine, biet alegator si nu propriul grup de interese. Ba daca incerci sa le reamintesti de promisiunile facute, te mint cu nonsalanta sau iti rad in fata. Ce stii tu? Ei sunt mult mai destepti decat tine, doar te-au facut sa-i votezi.
Si astfel timp de patru ani pendulezi intre dezamagire si revolta, satul de ipocrizia din politica romaneasca, promitandu-ti ca la urmatoarele alegeri, cand isi vor aduce iarasi aminte ca existi si-ti vor bate in usa pentru a-ti cersi votul, vei fi tu insuti destept…

Despre influenta mijloacelor de comunicare...

  Aceea dintre noi ce au trait in perioada comunismului isi amintesc cat de dificil era sa ai acces la orice fel de inforrmatie in acea perioada. Singura televiziune, TVR-ul emitea doar doua ore pe zi in care ne prezenta marile realizari ale ,,epocii de aur'' si succesele ,,carmuitorului iubit'', la fel ca si singurul radio si cele cateva ziare centrale sau locale, asa ca romanii isi satisfaceau setea organica de informatie ascultand cu urechea lipita de tranzistor, posturile de radio ,,Europa libera'' si ,,Vocea Americii''. Aceste doua posturi erau singurele mijloace de informare ce le picurau in suflet speranta ca intr-o zi vor scapa de jugul comunismului si ca vor simti gustul libertatii.
Apoi a venit revolutia din 1989 si odata cu ea si libertatea mult visata. In timp au aparut tot mai multe televiziuni, radiouri, ziare dar a si-a facut aparitia si internetul, aducand o adevarata inflatie informationala.

Daca pana in '89 sufeream din cauza lipsei informatiilor, acum ne aflam in situatia in care ne este tot mai greu sa ne dam seama care din informatiile ce ajung la noi sunt adevarate si care sunt false.
  Am ajuns in situatia in care mass-media este folosita ca mijloc de manipulare de politicieni la fel cum era si in perioada comunismului. Si nu doar politicul incerca sa manipuleze prin aceste mijloace de comunicare. Suntem permanent ,,vanati'' de cei ce doresc sa ne vanda ceva sau sa ne impuna anumite teorii in spatele carora se ascund, de asemenea, anumite interese materiale.
Toti cei ce folosesc mijloacele de informare pentru a obtine beneficii (voturi, vanzari, trafic) se bazeaza pe naivitatea noastra, de aceea ar trebui ca inainte de a crede in veridicitatea informatiilor ce ne parvin sa incercam sa le verificam din mai multe surse si sa le trecem prin filtrul propriei gandiri.
De noi depinde sa nu ne lasam manipulati. De noi depinde ca din avalansa informationala cu care ne confruntam in fiecare zi sa fim capabili sa selectam informatia reala.
Altfel ne vom gasi in situatia in care acordam votul si increderea noastra unor politicieni ce isi urmaresc doar propriul interes, ne punem sanatate in mainile unor vraci ce ne promit ca ne vindeca cu bicarbonat de sodiu si lamaie de boli incurabile etc 
Nu e de ajuns sa ne dorim sa fim informati...

Oamenii ies in strada...E dreptul lor!

  Oamenii ies in strada pentru a protesta impotriva ordonantei gratierii si amnistiei...
  Pe Tolo.ro citesc:,, La aproximativ același număr de persoane, în ultimii 7 ani în centrele de asistență socială pentru dizabilități au murit 8.500 de persoane, față de 700 de oameni decedați în închisori.
 28.000 de deținuți, potrivit Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și 24.000 de persoane cu dizabilități aflate în îngrijirea statului, potrivit Ministerului Muncii; 100 de decese anual în închisori, conform ANP, 1.200 de decese pe an în centrele pentru persoanele cu dizabilități, din datele comunicate către Centrul de Resurse Juridice.'' Simple cifre...si totusi ce se ascunde in spatele lor?!

Nu pot sa nu ma intreb, oare guvernantii de ce nu plag si de mila persoanelor institutionalizate?! E drept ca e mai greu sa se identifice cu aceste persoane. S-au nascut sanatosi, in cazul unor afectiuni medicale au acces la cele mai bune tratamente, de cele mai multe ori in clinici din strainatate... Ei isi pot decide soarta, o persoana cu dizabilitate grava, lipsita si de sprijinul unor oameni dragi, nu se poate bucura de acest privilegiu.
  Un domn inregimentat in PSD intr-o discutie pe aceasta tema imi spune: ,,deci, dna Iuliana, sa inteleg ca pana nu se ajunge la 8500 de morti in inchisori... nu are rost sa ne alarmam!!! Nu stiam ca exista din partea celor cu dizabilitati o invidie fata de cei din inchisori pentru ca acestia au o mortalitate mai mica.''
Nu-l suspectez ca asta ar fi inteles. E o persoana inteligenta dar este politician. Unul mai mic ce-i drept ...dar cum sa-l fac sa inteleaga ca mi-as fi dorit sa manifeste aceeasi vehementa si pentru apararea drepturilor persoanelor cu dizabilitati din aceeasi ,,umanitate'' care il determina sa apere ordonanta propriului guvern?! Oricum nu cred ca-l intereseaza ce am eu de spus, asa cum nici guvernantii nu sunt interesati de mesajul protestatarilor ce au ales sa iasa in strada pentru a apara viitorul acestei tari.
  Un prieten din copilarie a muncit multi ani pentru a-si deschide o afacere. Lipsa de experienta l-a adus in situatia de a face greseli care i-au adus o condamnare penala si multe datorii. Dupa alti multi ani de munca a reusit sa-si plateasca datoriile si acum isi ispaseste pedeapsa. Un om cu un suflet mare ce si-a ajutat de cate ori a avut prilejul semenii si care in urrma unei greseli s-a ales doar cu multa suferinta, el si familia lui. El si altii ca el chiar daca au facut greseli au invatat din ele... Gratierea lor ar aduce beneficii comunitatilor din care fac parte. Dar oare de mila acestor oameni plang psd-istii si aliatii lor?! Sau de mila celor pe care ii asteapta afara conturi in banci, afaceri, case si masini de lux pe care nu le pot justifica. Cu acestia se pot identifica.
 Puterea, accesul nelimitat la resurse sunt mai importante decat stabilitatea si progresul unei tari pentru cei ce ne conduc... Iar PNL-ul e la bal...
  Oamenii ies in strada... Nu mai vor sa fie condusi de corupti... Si e dreptul lor! 

O frumoasa intalnire

  Aflasem despre domnul  Radu Borcea din povestile bunicilor mei... Fusese coleg la ziarul Milcovul cu unchiul meu iar tatal dumnealui fusese coleg de scoala cu bunicul.

   Anul trecut am citit in presa despre lansarea primei dumnealui carti intitulata ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', dar desi mi-am dorit n-am reusit sa ajung la aceasta lansare asa ca in ciuda faptului ca amandoi eram legati sufleteste de localitatea in care eu traiesc iar dumnealui a copilarit, nu l-am intalnit niciodata.
   In urma cu cateva seri insa, fiind invitata la aniversarea celor 20 de ani de existenta ai Ziarului de Vrancea, minunata Silvia Vrinceanu ce la fiecare intalnire imi prezinta oameni la fel de minunati ca si ea, mi-a facut bucuria de a-mi-l prezenta pe dnul Borcea si brusc am pornit impreuna intr-o calatorie in trecut in care am reintalnit oameni dragi ce nu mai sunt printre noi dar care inca fac parte din fiinta localitatii pe care o iubeam deopotriva, unele dintre aceste persoane chiar fiind personaje ale cartii dumnealui. "Am scris această carte pentru oamenii din satul meu. Aveam această datorie", a declarat acesta.
   Va recomand sa cititi ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', carte in care jurnalistul prezinta drama traita de oamenii in mijlocul carora a crescut in timpul colectivizarii fortate. Rastocenii ce doresc sa citeasca aceasta carte o pot gasi la Primarie si la biblioteca Scolii Generale din localitate, autorul daruind fiecareia cate un exemplar.
  E o bucurie sa intalnesti astfel de oameni ce te ajuta sa descoperi noi valente ale oamenilor, locurilor si evenimentelor pe care credeai ca le cunosti. E o binecuvantare sa cunosti oameni care considera ca trecutul trebuie cinstit, rememorat si nu uitat pentru a impiedica astfel repetarea dramelor traite de inaintasii nostri.

Prima bucurie pe care mi-a oferit-o 2017

  Dupa atata rasfat culinar, urari de bine, ieri euforia sarbatorilor parea a se fi stins iar viata parea a-si relua fagasul, oferindu-mi prima zi ,,ca oricare alta'' a acestui an.
Nici macar cei doi braduti gatiti de sarbatoare, mandri nevoie-mare cu ale lor podoabe stralucitoare nu prea mai reuseau sa ma inveseleasca ...  Spre amiaza insa 2017 s-a gandit ca as avea nevoie de o bucurie si mi-a daruit-o fara zgarcenie cand usa camerei in care ma aflam s-a deschis iar inauntru a patruns o persoana pe care n-o mai vazusem de 15 ani.
 Il stiu de cand am inceput sa descopar lumea ce ma inconjura. Parintii imi povesteau ca atunci cand eram foarte mica venea sa imprumute carti iar pentru a-si arata recunostinta se oferea sa ma supravegheze cand ei erau ocupati. Tot el ma supraveghea si cand il insoteam amandoi pe tatal meu la pescuit. Mai apoi cand am crescut si eram in scoala primara, el era cel care ma ajuta sa dezleg tainele matematicii atunci cand pareau peste puterea mea de patrundere. Locuia la doar 50 de metri de noi asa ca am crescut impreuna, el fiind bineinteles ceva mai mare.
Timpul a trecut, el s-a casatorit, eu m-am imbolnavit iar la un moment dat drumurile ni s-au despartit, el parasind meleagurile natale.
  Apoi  mai tarziu rolurile s-au schimbat, eu devenind cea care s-a straduit sa-i dezlege tainele matematicii dar si ale altor materii ce se studiau in scoala gimnaziala fiului sau.
  Vesti despre el aflam destul de rar de la sotia lui. Nu eram singura pe care viata o punea la incercare. Si ei treceau prin propiile lor incercari... Astfel au trecut 15 ani in care el nu si-a mai vazut casa parinteasca si prietenii din copilarie.
Iar dupa atatia ani se intorsese pentru cateva zile si isi rupsese putin timp pentru a veni sa ma vada.
 ,,Am citit ce ai scris in ziar'', au fost primele lui cuvinte. Am reusit doar sa ingan un ,,m-ai recunoscut?''. Parca redevenisem copilul de odinioara. In 15 ani m-am schimbat si eu si el dar legaturile formate in copilarie se pare ca sunt mai trainice decat insusi timpul.
  Intr-o vreme in care are avem mii de prieteni pe retelele de socializare dar ne simtim singuri, intr-un timp in care prieteniile reale sunt tot mai rare, reintalnirea prietenilor din copilarie are un farmec aparte.
  De cate ori revedem un vecin alaturi de care am copilarit, un coleg din scoala generala sau chiar din liceu, copilul care eram odata revine in prezent aducand cu el candoarea, entuziasmul si bucuria cu care traiam tot ce ni se intampla in acele vremuri.

,,Vine seara de Craciun, la multi ani, la multi ani...''

  A trecut si Craciunul anului 2016... Si cate zile ne-am pregatit pentru acesta...
Doamnele au inceput cu trei-patru saptamani inainte sa-si aranjeze casele pentru aceste sarbatori alungand cu atentie orice urma de dezordine, razboindu-se cu firele de praf depuse la intamplare si cu scamele tolanite comod pe covoare.
Apoi in locuinte isi fac aparitia bradutii, artificiali sau naturali si ornamentele pregatite sa-i infrumuseteze. Dupa ce casele sunt pregatite cum se cuvine, intreaga atentie a doamnelor dar si a domnilor se concentreaza pe bucatarie, mai exact pe aprovizionarea acesteia cu materia prima necesara pregatirii produselor specifice acestor sarbatori. Si goana prin magazine nu se termina odata cu pregatirea mesei de Craciun ci continua si cu pregatirea cadourilor pentru cei dragi.
  Inaintea acestor sarbatori, Focsaniul (ca si alte orase din tara, banuiesc) era de nerecunoscut. Parca ar fi fost un colt din Bucuresti. Ambuteiaje la tot pasul. Parca toti locuitorii judetului Vrancea circulau cu masinile in acelasi timp pe strazile Focsaniului. Iar in marketuri aglomeratia era pe masura. Carne, cozonaci, ciocolatele, sucuri... Cosurile pareau prea mici pentru necesitatile cumparatorilor.
  Pe o straduta al carei trotuar nu mai fusese reparat de mult prea multi ani, intens circulata, o tanara sta cu mana intinsa inganand: ,,Vine seara de Craciun, la multi ani, la multi ani, vine seara de Craciun, la multi ani, la multi ani''. Alaturi de ea, intr-un carut sta un copilas ce parea sa aiba mai putin de un an, imbracat intr-o salopetica de fas. Trecatorii treceau grabiti spre casele lor, incarcati cu pachete si sacose. Frigul ce patrundea prin haine nu prea ii lasa sa slabeasca ritmul pasilor. Din cand in cand cineva se oprea sa-i lase tinerei in palma cativa lei. Dar e Craciunul si toata lumea e preocupata sa aiba cadouri sub brad, frigiderele si camarele pline, cine sa mai aiba timp s-o intrebe de ce sta cu acel copilasul pe strada cand termometrele aratau doar 3 grade Celsius.
  Craciunul a trecut, frigiderele s-au golit... dar se apropie Revelionul si magazinele vor fi iarasi pline de cumparatori. Oare daca acestea ar avea expuse pe rafturi spre vanzare BUNATATE, TOLERANTA, RESPECT, SOLIDARITATE, ALTRUISM, EMPATIE ar exista la fel de multi cumparatori? Cosurile ar parea la fel de neincapatoare?

  Ce bine ar fi daca n-am uita ca Craciunul este o sarbatoare a spiritului si nu una a trupului! Ce bine ar fi daca n-am uita ca acesta sarbatoare este despre Dragoste, Empatie, Daruire si nu despre mese imbelsugate, cadouri extravagante si petreceri fastuoase!

,,Strigatul lui Maricel'' a fost auzit

  Va mai amintiti povestea baiatului imobilizat care nu avea certificat de incadrare in grad de handicap, asigurare de sanatate sau macar speranta intr-un trai decent? Cei ce nu i-ati aflat povestea o puteti descoperi in postarea  intitulata ,,Strigatul lui Maricel'' .
  La scurt timp dupa ce am scris acele randuri, speranta a aparut si pe strada lui Maricel. Autoritatile locale l-au ajutat s-a obtina certificatul de incadrare in grad de handicap si drepturile ce-i revin odata cu acesta. Desi acest certificat este valabil doar un an si astfel peste 11 luni va incepe iarasi aceeasi tevatura, macar acum are asigurare de sanatate si incepand cu luna viitoare va avea un venit care ii va permite sa aiba un trai mai bun.
Si vestile bune nu se termina aici. O tanara cu suflet mare plecata de multi ani din tara aflandu-i povestea i-a trimis un scaun rulant care ii va permite sa iasa din casa cand vremea se va mai incalzi.

Foto: Vasile Prunila
Aceeasi persoana a vrut sa fie sigura ca Mosul nu-l va ocoli si in acest an pe Maricel, asa ca l-a trimis in casuta lui mai devreme cu daruri care sa-i faca sarbatorile putin mai frumoase.

  Maricel si mama lui mulumesc, dlui Dita Mitrut care n-a precupetit nici un efort pentru a atrage atentia asupra situatiei lor, Ninei, tanara care si-a dorit sa aduca un zambet pe chipul si in sufletul lui Maricel, Ziarului de Vrancea care a ajutat ca aceasta poveste sa aiba mai multa vizibilitate si nu in ultimul rand autoritatilor locale.
  Aceasta poveste mi-a confirmat inca odata daca mai era nevoie ca atunci cand mai multi oameni frumosi se aduna pot aduce zambete chiar si intr-un suflet chinuit.
  

Persoanele cu dizabilitati si mijloacele de transport in comun...

  Coboram din masina, scoatem bucata de BCA din portbagaj si ne indreptam spre microbuz. Fara acea bucata de BCA n-as putea urca in acesta. Firma care asigura cursele spre si de la Bucuresti nu are microbuzele adaptate astfel incat sa poata urca in ele si persoane cu o mobilitatea redusa.
Cand nu puteam cara BCA-ul dupa noi, trebuia sa am grija sa fiu insotita de cineva care sa ma poata urca pe brate. O data sau de doua ori m-a ridicat chiar unul dintre dispecerii firmei respective, altfel avand sanse sa raman in autogara.
Odata urcata, dupa ce salut respectos, indraznesc sa intreb soferul:
-Nu va suparati, stiti cumva unde il putem gasi pe agentul de paza?
-Ce ma intrebati pe mine? De unde sa stiu eu?
Iar dupa o scurta pauza completeaza pe acelasi ton repezit:
-O fi la poarta...
-Vream sa-i platim parcarea, ingan eu, parca vrand sa ma apar ca avusesem o asemenea indrazneala.
Ma duc cumintica sa-mi caut un loc iar dupa ce-l gasesc imi dau seama ca am uitat sa platesc biletele asa ca ma intorc la ,,veselul'' nostru sofer, ii intind o bacnota de 100 de lei si-l rog sa-mi dea doua bilete.
-Dati-mi un leu!
-Nu am, raspund eu cu teama parca.
-Mergeti sa schimbati!
-Si unde vreti sa schimb eu la ora 5,55 dimineata?
-Nu e treaba mea! E obligatia dumneavoastra sa veniti cu bani ficsi!
-Nu, obligatia mea e sa platesc biletul. Iar eu tocmai asta incerc sa fac, il infrunt pe domnul cel nervos, simtind cum toata politetea mea innascuta incepe sa se evapore in fata unei asemenea atitudini. Vazuse ca ma urcasem cu mare dificultate in microbuz si ca insotitorul meu plecase sa parcheze masina iar el ma trimitea sa schimb bani.
-Ce vreti ca soferii sa umble cu sacul de bani dupa ei? Continua precipitat domnul in cauza.
Aveam cativa lei din monede la mine dar nu-i dadusem gandind ca e mai greu pentru un sofer sa aiba grija de maruntis dar vazandu-l ca reactioneaza astfel incep sa-mi caut monedele prin geanta. In timp ce le cautam insa domnul nostru sofer se milostiveste sa-mi dea rest la bacnota mea. Deci avea marunt dar a fost placerea lui sa trimita o persoana cu o dizabilitate locomotorie grava la plimbare.
  Calatoresc de opt ani cu aceasta firma spre Bucuresti in ciuda faptului ca nu are bunul simt sa-si adapteze mijloacele de transport si nici nu accepta acele taloane ce permit persoanelor cu handicap sa calatoreasca gratis iar pensionarilor la jumatate de pret dar niciodata nu mi s-a intamplat sa fiu tratata astfel de un sofer. De fapt...daca ma gandesc bine unul a incercat odata sa-mi dea doar un singur bilet desi platisem doua, o fi crezut ca nu stiu sa numar pana la doi.
 In acesti ani am vazut soferi care conduc cu prudenta si soferi inconstienti... I-am auzit vaitandu-se ca nu sunt respectati de pasageri, ca ar fi sanctionati de organele de control pe nedrept si ... doar unul care m-a ajutat de doua ori sa cobor din microbuz. In partea din fata a masinilor exista un afis ce informeaza calatorii ca este obligatorie purtarea certurilor de siguranta dar acestea lipsesc cu desavarsire...
  A doua zi, o masina a aceleiasi firme a fost implicata intr-un grav accident... I-am multumit Cerului ca avusesem parte doar de un sofer ce nu se sculase prea bine dimineata.

Strigatul lui Maricel

  Am aflat despre existenta lui dintr-o postare de pe o retea de socializare. Desi locuiam in aceeasi localitate pana atunci nu stiam de existenta lui. Afandu-i povestea, m-am identificat intr-o oarecare masura cu el. Si eu fusesem imobilizata timp de zece ani...
Ceea ce ne diferentia erau mamele noastre. A mea a luptat pana m-a vazut mergand din nou, a lui probabil nu e capabila sa lupte sau poate duce lupte doar de ea stiute.
  Intr-o zi friguroasa de noiembrie am hotarat sa-l vizitez. Ne-a intampinat o strada plina de apa si noroi parca prevestind suferinta ce-si facuse culcus intr-o casuta de aici.

La poarta ne astepta prietenul lui din a carui postare aflasem despre el si care de cateva luni incearca disperat sa-i faca cunoscuta povestea in speranta ca cineva il va ajuta, si mama lui.
O casa mica construita dupa inundatiile ce le luase vechea locuinta in 2005 ni se dezvaluie privirilor.

 Apoi el. Un adult cu trasaturi de copil, asezat pe o plapuma in mijlocul patului. Ma asteptam sa-i aflu suferinta chiar de la el dar nu vorbeste prea mult. Poate din timiditate sau poate ca in cei zece ani de cand universul lui se rezuma la acel pat a uitat sa mai comunice cu oamenii.

Nici el si nici mama lui nu stiu ce diagnostic are iar putinele acte medicale pe care le are imi spun ca sunt la domnul primar. Il intreb daca il doare ceva iar el imi spune ca nu are dureri dar nu si poate misca picioarele. Mainile mai pastreaza inca putina mobilitate. Este posibil ca atrofia musculara sa fie cauza imobilitatii lui. Dar cum s-a ajuns aici, numai un medic ar putea afla raspunsul.
 Mama povesteste ca dimineata pentru a-l ridica in pat vine sa o ajute un vecin.
Nu are un certificat de incadrare in grad de handicap. A avut unul dar nu au mai putut merge la reevaluare si si-a pierdut toate drepturile date de acesta. Nu are nici macar un ajutor social si prin urmare nici asigurare de sanatate.
Unii spun ca ar fi bun de munca dar nu cred ca la varsta la care tatii isi duc copii la scoala, el a ales sa renunte la tot ce implica o viata activa pentru a ramane in pat.
  Incerc sa-i explic mamei lui ca ea trebuie sa faca demersurile necesare pentru a reobtine certificatul de incadrare in grad de handicap dar ea pare incapabila sa inteleaga ca e responsabila pentru viitorul fiului ei si ca nu e suficient sa munceasca cu ziua pentru a-i oferi mancare si caldura.

  Uneori mamele trebuie sa uite de ele, trebuie sa se sacrifice zi de zi, ceas de ceas pentru copilul lor. Incerc sa-i povestesc cate luni a stat mama mea pe un scaun langa mine in spital...
 Sunt convinsa ca daca ar fi evaluat corect si daca ar urma un plan de recuperare ar reusi sa se ridice iarasi pe picioare dar cine sa-l ajute sa-si implineasca acest vis? Mama? Pare incapabila. Autoritatile locale? Considera ca e responsabilitatea mamei. Comunitatea? Inainte ca prietenul lui sa-i faca publica povestea, nu foarte multi stiau de starea lui.
Cred ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate fata de semenii nostri in suferinta. Cum ar fi viata noastra daca nu am primi si nu am darui?!
  Daca vreti sa raspundeti strigatului lui, daca vreti sa-i aflati povestea, el asteapta sa-i deschideti usa! Se numeste Maricel Matei si locuieste in localitatea Rastoaca, judetul Vrancea.

E greu cand ai planuri mari de viitor

-Salutare, domnule! Buna ziua, doamna! Pot sa va intreb si eu ceva?
-De ce nu?!
-Nu puteti sa ma invatati si pe mine limba engleza? As vrea sa plec si eu in Anglia...
-Imi pare rau dar nu stapanesc atat de bine engleza incat sa invat si pe altcineva!
-Dar franceza ma puteti invata?
-Cu regret, nici asta nu pot s-o fac!
-Dar stiu ca ati meditat cativa copii...
-Adevarat! Dar i-am meditat la limba romana si la matematica.
-Pai, meditati-ma si pe mine!
-Dar la ce-ti va folosi in Anglia limba romana?
-Poate invat si eu sa scriu si sa citesc. Vreau sa progresez si pentru asta am nevoie sa iau bacul.
-Pentru bac trebuie sa pregatesti ce ai invatat in timpul liceului...
-Dar eu stiu ce am facut in liceu?! Ma duceam doar la cate o ora...
Tanarul din fata mea isi arunca apoi privirea spre masina de langa el.
-Mama ma tot bate la cap sa-mi iau si eu permis.
-E o idee foarte buna!
-Puteam sa iau in liceu, pentru ca am facut mecanica si electrotehnica auto dar n-am vrut.
-Foarte rau! Te-ar fi ajutat in viata.
-Am gasit un post la un supermarket...
-E foarte bine.
-Dar eu vreau sa plec in Anglia. Stiu italiana la perfectie.
-Atunci mergi in Italia.
-Nu, eu vreau in Anglia.
 Amintindu-mi ca in urma cu doar cativa ani ma rugase sa-l pregatesc pentru Academia de Politie, gasesc o scuza si intru in casa, nu inainte insa de a-l lasa in grija sotului meu.
Trec 10, 20 de minute si inca il aud povestind despre planurile lui de viitor. Sotul meu il aproba si nu indrazneste sa-i spulbere entuziasmul. Oare sa-mi salvez jumatatea sau sa-o las sa-si ispaseasca pacatele? :))
 E greu cand ai planuri mari de viitor dar si mai dificil e cand intalnesti un om cu teluri marete...

Programe ineficiente, bani aruncati

  In urma cu cateva zile in presa aflam ca Ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, a anunţat că legislaţia noului program naţional pentru distribuţia laptelui, fructelor şi legumelor în şcolile şi grădiniţele din România este aproape finalizat, iar din 2017 elevii şi preşcolarii vor primi pachete de alimente mult mai diversificate. 
"Programul acesta se va implementa din 2017. Vrem să încurajăm o alimentaţie sănătoasă pentru elevii claselor primare, iar prin noul program vom introduce acest program şi la preşcolari. Totodată vrem să sprijinim fermierii români, astfel încât vom creea cadrul legislativ prin care producătorii autohtoni de lapte, fermierii locali, să aibă prioritate în a obţine contractele de distribuţie în şcoli a fructelor, legumelor şi produselor lactate. Iar marea schimbare e reprezentată de diversificarea produselor pe care le vom putea oferi copiilor. În afară de lapte, mi-aş dori să putem oferi iaurt natural şi chiar brânză dulce. Iar în categoria fructelor vom putea da celor mici mere, pere, struguri, prune, piersici sau nectarine. Mai mult, introducem şi componenta legumelor, morcov, ardei gras sau castravete proaspăt", a declarat pentru MEDIAFAX ministrul Agriculturii.
  In timp ce citeam aceasta stire, nu mi-am putut impiedica gandul sa zboare la ceea ce-mi povestea cu ceva timp in urma o prietena, administratorul unei scoli din Bucuresti.
Copii din acea scoala dupa ce primesc cornul si laptele, pur si simplu, arunca cu ele, unul dupa altul prin clasa iar la sfarsitul cursurilor femeia de seviciu trebuie sa le stranga de pe jos si sa le arunce la gunoi. Desi cei responsabili cu implementarea acestui program in scoala au incercat sa afle cum ar putea renunta la primirea acestor produse avand in vedere ca ele nu foloseau nimanui, ba mai mult accentuau mizeria din scoala si mareau eforturile personalului pentru a face curatenie au aflat ca ,,unde-i lege nu-i tocmeala'' si prin urmare sunt obligati sa primeasca laptele si cornurile in fiecare zi desi aceastea sunt mai apoi aruncate. Cred ca acum se gandesc cu groaza ce va fi in scoala lor daca vor primi pe langa corn si lapte, fructe si legume.
In vreme ce acesti copii primesc ceva nu le trezeste nici un interes in alte colturi ale tarii sau poate chiar si in Bucuresti exista copii proveniti din familii cu mari lipsuri materiale pentru care cornul si laptele reprezinta principala masa a zilei... Astfel ma intreb, oare nu s-ar face o gestionare mai buna a banilor alocati acestui program intreband parintii daca doresc aceste produse pentru copii lor iar banii ramasi de la cei ce refuza ar fi directionati pentru o masa mai consistenta data copiilor din familii nevoiase?
De ce nu s-ar crea un program mai flexibil dar in acelasi timp mai eficient de care sa beneficieze chiar acei copii ce au nevoie? Suntem atat de bogati incat sa ne permitem sa aruncam bani la gunoi?
Dar asa e la noi...Facem programe ca sa fie, nu pentru a folosi celor ce au nevoie... Sau poate ca cineva are de castigat din asta...

  

Bolnav intr-o tara ce sufera

   Te-ai nascut intr-un oras din Romania iar intr-o zi ai facut greseala sa te imbolnavesti...
Mergi la medic iar acesta te trimite sa-ti faci analize medicale si... Iti faci o lista cu laboratoarele de analize din oras, iti iei telefonul si te pui pe sunat. La primul laborator afli ca deja s-au facut programarile inclusiv pentru luna decembrie, la al doilea, al treilea si al patrulea esti sfatuit sa mai suni peste trei saptamani pentru a obtine o programare pentru luna decembrie, iar la alte cateva esti sfatuit sa mai revii cu un telefon anul viitor. Se pare ca te-ai imbolnavit intr-un moment total nepotrivit. Dar oare exista vreun moment potrivit pentru asta?! Cam intregul an e la fel. Fondurile pentru analize ajung laboratoarelor doar pentru primele zile ale fiecarei luni.  Oftezi si te intrebi, oare de ce ai asigurare de sanatate daca pentru tine nu mai sunt fonduri? Poate ar trebui sa se dea o lege care sa interzica imbolnavirile dupa primele zece zile ale fiecarei luni. 
Daca n-ai gresit perioada, cu siguranta, ai gresit tara in care sa te imbolnavesti...
Si totusi esti in Romania si ai nevoie de analize. Ce e de facut? Te rogi, pentru o minune, sperand ca te vei insanatosi si nu vei mai avea nevoie de investigatii medicale sau te gandesti la ce cheltuieli ai putea renunta pentru a-ti plati analizele de care ai nevoie ?!
  Si bine ar fi ca absenta fondurilor pentru analize medicale atunci cand ai nevoie sa fie singura problema cu care te confrunti atunci cand esti bolnav. Din nefericire, te mai poti intalni cu programari pentru anumite consultatii de specialitate sau pentru tratamente chirurgicale la ,,sfantu' asteapta'', medicamente ,,ia-le de unde nu-s'', dispozitive medicale a caror compensare o astepti pana la acelasi ,,sfant asteapta''...
 Doar traiesti in tara in care sunt bani pentru festivaluri si spectacole cu iz electoral dar nu pentru drumuri, in care sunt bani pentru pensii speciale dar nu pentru sanatate, in care cei ce isi iau salariile din bani publici se cred pusi in functii pentru a pune piedici bietului cetatean si nu pentru a-l ajuta.
 A cui e vina ca te-ai nascut intr-o tara ce sufera mai mult chiar decat tine?!

,,Obiceiuri'' romanesti

  O terasa cu specific traditional romanesc situata in centru Bucurestiului...
Inca de la intrare ne surprinde absenta unei rampe care sa permita si accesul persoanelor cu dizabilitati(stiu ca n-ar trebui sa ma surprinda, avand in vedere ca in Focsani ma lovesc la tot pasul de problema asta dar traisem cu speranta ca in Bucuresti e altfel) dar administratorul terasei ne invita pe mine si pe noul meu amic italian, singurii din grup cu dizabilitati locomotorii grave, sa intram prin spate unde se pare exista o rampa si mai putine trepte insa am refuzat ,,onoarea'' asta si cu putin ajutor am reusit sa urcam treptele ce ni se asterneau in cale.
 Inauntru, mare veselie. Oaspetii au fost intampinati cu paine si sare, apoi serviti cu tuica. Pe o scena o formatie canta muzica usoara iar dupa cateva zeci de minute, n-am realizat daca aceeasi formatie sau alta a inceput sa cante muzica populara iar un ansamblu de dansatori au inceput sa prezinte jocuri din diferite zone ale tarii. Nu stiu cat intelegeau sau cat de incantati erau italienii, spaniolii, croatii, grecii sau muntenegrenii din jurul nostru dar noua romanilor ne-a placut spectacolul ce se derula in fata ochilor nostri.
La masa printre diferitele feluri de mancare traditionala se incinsesera discutii in mai multe limbi. Timpul a trecut cu repeziciune, apropiindu-se de miezul noptii iar toata lumea astepta desertul dar se pare ca ospatarii nu se grabeau prea tare. Pe la mese incep sa se perinde un grup de muzicanti care dedicau diverse melodii clientilor de la celelalte mese. In cele din urma ii vad aparand in spatele unui muntenegrean foarte vesel asezat in fata mea. Domnul in cauza ii ignora cateva secunde parca intuind ce asteaptau acestia dar unul dintre organizatorii serii se apropie de ei si le strecoara cateva bacnote in buzunar determinandu-i sa cante si cu mai mult foc. Fac cateva dedicatii doamnelor din Grecia, apoi celor din Spania, interpretand piese din tarile lor iar mai apoi se intorc iarasi la domnul cel petrecaret din Muntenegru pentru a-i face o cantare. Acesta scoate o bacnota, le-o strecoara si exclama colegilor de masa in engleza: ,,Le-am multumit in modul romanesc!''
Dupa ce muzicantii realizeaza ca nu mai au nimic de castigat in separeul nostru il parasesc iar ospatarii isi reamintesc brusc ca mai au cate ceva de adus si la mesele nostre. A doua zi aveam sa aflu ca fusese o intelegere intre ospatari si muzicanti, primii trebuiau sa intarzie servirea mancarii pentru ca muzicantii sa isi faca ,,numarul''.

  Organizatorii planuisera o seara in care oaspetii din alte tari sa cunoasca mancarurile traditionale ramanesti,  muzica, dansurile populare si obiceiurile iar angajatii acestei terase le-au aratat alt gen de ,,obiceiuri'' ce nu ne fac cinste.
  La plecare am parasit terasa prin partea din spate unde descoperim o rampa total impracticabila, foarte abrupta, fiind astfel nevoiti sa folosim tot treptele. Italianul ce ne insotea, printre hohote de ras, imi arata rampa in cauza. Ce pot sa ii zic? Tac. Asta e Romania!

Noi si ei

  Cu siguranta, fiecare dintre noi, cei ce suferim de o anumita afectiune si/sau avem o dizabilitate ne-am intrebat macar o data cum este viata celor ce au aceleasi probleme ca si noi dar traiesc intr-o alta tara, de ce tratamente beneficiaza, cu ce obstacole se confrunta, ce sanse au la o viata normala.
Unii poate au reusit sa calatoareasca in afara tarii si sa gaseasca raspuns la aceste intrebari, altii am primit informatii de la cei apropiati plecati peste granita sau pur si simplu au cautat raspuns la aceste intrebari pe internet.
  Conferinta Agora mie mi-a oferit prilejul sa aflu raspuns la astfel de intrebari.
  Romania. Am fost diagnosticata cu artrita cronica juvenila in 1991. Am primit un tratament(biologic) care sa incetineasca evolutia bolii de abia in  2007. Am o dizabilitate locomotorie grava. Nu am un loc de munca. (Cate persoane cu dizabilitate locomotorie grava reusesc sa gaseasca un loc de munca in Romania?!) Nu sofez.
  Italia. Tanar de varsta apropiata de a mea diagnosticat cu artrita cronica juvenila cu 12 ani inaintea mea. Urmeaza un tratament biologic din 2000. Conduce o masina ce are unele comenzi automate si are un job desi are o dizabilitate locomotorie grava.
Astfel activitati care in unele tari europene, in acest caz, Italia tin de sfera normalitatii in alte tari, printre care si Romania, sunt exceptii, greu de inteles pentru locuitorii tarilor din prima categorie.
  La aceeasi conferinta am aflat cu surprindere ca in Grecia in 1979 existau deja asociatii ale pacientilor care luptau pentru imbunatatirea vietii acestora, pentru acces la asistenta medicala si la cele mai noi tratamente pe cand la noi inca zece ani dupa se vorbea doar despre colectivizare, munca patriotica, ateism etc
Poate ca in anumite sectoare am recuperat toti acesti ani dar in altele inca am ramas mult in urma...
E adevarat ca in zilele noastre pacientii, cel putin cei cu afectiuni reumatice au acces la aceleasi tratamente ca si cei din celelalte tari europene dar in ce priveste respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati suntem codasi... Asa ca multi ani inca vom mai spune NOI si EI ... pentru ca noi inca trebuie sa mai luptam pana vom ajunge ca ei.