Am intitulat acest blog astfel, gandindu-ma la sansa pe care ar trebui sa ne-o acordam noua insine dar si la sansa pe care ar trebui sa ne-o acordam unii altora, in special acelora dintre noi ce sunt in dificultate.
In ultimele saptamani intreaga presa a scris despre un tanar din orasul Odobesti care a fost amendat nu o data ci chiar de doua ori de politie pentru ca si-a permis sa-si critice primarul pe facebook (vezi aici ).
Nu am reusit sa aflu care a fost exact textul postarii ce i-a adus cele doua amenzi dar am gandit atunci cand am citit stirea si gandesc cu atat mai mult acum ca primarul unei localitati are lucruri mai importante de facut decat sa se arate deranjat de criticele unui concitadin. In plus, atunci cand vrei sa fii ales intr-o functie publica, nu te poti astepta sa te laude toata lumea.
Ieri am fost pentru a treia oara in ultimul an la Odobesti (vezi aici ) si tot pentru a treia oara n-am putut sa nu observ cat de multi caini traiesc pe stazile acestui orasel. Iubesc cateii iar cei pe i-am vazut intr-o parcare din zona centrala pareau foarte bine hraniti si unii chiar simpatici dar am vazut si cum latra trecatorii ce nu locuiesc in zona. In aceste conditii nu pot sa nu ma intreb oare domnul Primar n-ar trebui sa-si consume energia cautand fonduri pentru construirea unui adapost pentru acesti caini in loc sa si-o risipeasca pentru a pedepsi o persoana ce-l critica? Sau poate ca asteapta ca mai intai cineva sa fie muscat si mai apoi sa gaseasca o solutie...
Stiu ca acesti caini sunt iubiti de locatarii din zona in care ei traiesc dar ma gandesc ca locul lor nu e pe strada avand in vedere ca ei nu au un adapost in care sa stea atunci cand ploua sau ninge. In plus, unul dintre caini parea a fi fost victima unui sadic ce i-a taiat limba.
Imi place acest mic orasel situat intre vii, imi plac cele doua parculete ale orasului dar n-am vazut in nici un alt oras atatia caini ca in Odobesti.
Trecusera peste 25 de ani de cand nu mai vizitasem aceasta frumoasa manastire, situata la doar 50 de km de Focsani...
Daca ultima data o vizitasem alaturi de parintii mei si de bunica din partea tatalui, acum dupa atat de multi ani am hotarat s-o revad alaturi de sotul meu si de mama. Acelasi drum, oameni noi si vechi in viata mea, probleme si nazuinte mai noi sau mai vechi... Astfel am redescoperit-o intr-o frumoasa zi de vara, izolata in mijlocul unui lan cu cereale, parca mai mare si mai frumoasa decat mi-o aminteam. O oaza in mijocul acestei lumi zbuciumate... Un loc in care sufletul isi regaseste seninatatea... Si atat de multe flori... Gingasia te inconjoara si iti patrunde in suflet.
De pe site-ul crestinortodox.ro am aflat urmatoarele: ,,Situata la 4 km de comuna Tudor Vladimirescu, intre Galati si Tecuci, Manastirea Vladimiresti este un loc de pelerinaj si hrana sufleteasca pentru cei ce-i cunosc istoricul sau il afla cand ajung aici ca vizitatori. Manastire de maici cu sobor numeros (aproape 200), in prezent se situeaza pe locul trei in tara ca numar de personal dupa manastirile Agapia si Varatec, dar pe primul loc intre manastirile cu vietuire de obste. Biserica mare - construita pe locul primei aparitii Dumnezeiesti, in forma de cruce conform traditiei ortodoxe, are hramul Adormirea Maicii Domnului. La est de Biserica mare este situat Paraclisul (Biserica mica), iar la sud Micul Altar de vara. Poarta de la intrarea pe domeniul manastirii este tipic maramureseana si a fost lucrata in 1992. De aici porneste drumul spre livada, vie si iaz. Intrarea in incinta se face pe o alee strajuita de tei, trecand pe sub clopotnita. De o parte si de alta se afla staretia si caminul preotesc. Muzeul detine 106 icoane vechi din secolele XVIII-XIX. Aici se pastreaza crucea de lemn sau “crucea din porumb” cu care s-a insemnat locul Sfantului Altar la aratarea semnului dumnezeiesc. Se mai afla o icoana cu Maica Domnului lasata maicii starete de mama sa pe patul de moarte. In staretia manastirii se pastreaza opt potire de argint masiv din cele 12 gasite in fata sfintei proscomidii in biserica mare (ascunse de o persoana necunoscuta, la inchiderea manastirii). Tot aici se gasesc icoane de valoare.
Manastirea Vladimiresti detine ateliere de pictura, sculptura de rame si mobilier bisericesc, de inramat icoane, croitorie, broderie, tricotaje, flori artificiale si covoare. Gospodaria are 80 de hectare de pamant arabil, zestrea maicilor, vie, livada, pasari, animale, o brutarie proprie, o bolnita si o mica padure de salcami.
Constructia Manastirii Vladimiresti a inceput in anul 1938 in urma vedeniilor avute de sora Lica - Vasilica Barbu Gurau, care mai apoi a devenit maica Veronica, stareta si stavrofora acestei manastiri.
Intr-un lan de porumb ce apartinea familiei (mamei si unchiului Ionica Barbu din comuna Tudor Vladimirescu), ea a vazut o lumina coborand din cer. Mantuitorul prezent in acea lumina, insemnand locul cu o flacara ce a cazut pe pamant, i-a spus sa construiasca o manastire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe locul primei vedenii dumnezeiesti a fost asezata o cruce de lemn (aflata astazi in muzeu).''
Si pleci de aici incercand sa pastrezi cat mai mult in suflet starea pe care ai dobandit-o ca pe un scump odor.
P.S. Pacat ca multi din cei ce ii trec pragul nu reusesc sa lase la poarta zbuciumul acestei lumi, aducandu-l odata cu ei... Vin doar in vizita, nereusind sa simta bogatia spirituala a acestui loc, dincolo de frumusetea materiala.
De cate ori nu m-au purtat pasii prin Focsani...De cate ori nu am vazut acest oras in goana rezolvarii diferitelor probleme cotidiene prin fereastra masinii, induiosata de amintirile din vremea copilariei si adolescentei sau revoltata de toate cicatricile de pe corpul acestui oras... Focsaniul face parte din viata mea, asa cum face parte din viata tuturor vrancenilor.
Sambata, intr-o zi ploioasa de sfarsit de februarie am vazut pentru prima data Focsaniul altfel, dezbracat de nostalgia amintirilor, de entuziasmul sau indignarea prezentului.
Am privit o radiografie a acestui oras, vazand toate bolile ce i-au ciopartit trupul, boli cauzate tocmai de oamenii ce ar fi trebuit sa-i poarte de grija.
De cate ori nu m-au purtat pasii prin Piata Unirii, simbol al orasului de pe Milcov, in copilarie dar si acum dupa ultima renovare cand Gradina Publica a fost ciuntita in locul copacilor aparand cladiri ce nu-si aveau locul acolo dar niciodata nu m-am gandit cine si ce se aflase in spatele acestor schimbari pana sambata cand am aflat cum s-a derulat sub ochii nostri o afacere de peste 8 milioane de
euro care a blocat 4 ani de zile centrul orasului. Era perioada
guvernării PSD/PDL a lui Emil Boc, Elena Udrea fiind ministru al
dezvoltării regionale si turismului, cea care a girat proiectul de
recalificare urbană a centrului nostru istoric. În
locul marmurei de Ruschiţa şi Moneasa şi al calcarului de Babadag au
fost importate plăci-compozit din China mult mai subțiri decât prevedea
proiectul inițial. La afacere au închis ochii alesi din toate partidele,
rezultatul fiind că, an de an, primăria alocă sute de mii de lei pentru
înlocuirea plăcilor ieftine și fragile care se sparg.
De cate ori nu-mi insotisem sotul in ultimii ani pana in gara atunci cand se intorcea pe meleagurile sale natale... Coplesita de tristetea despartirii nu ma intrebasem niciodata de ce a fost daramata oare gara veche si inlocuita cu o cladire fara nici un stil arhitectonic in care ploua ca si afara, dupa cum imi povestea sotul. Sambata insa am aflat ce i s-a intamplat gării istorice din Focsani, detonată în 2001 într-o afacere pentru care
CFR-ul este încă implicat în procese cu omul de afaceri penal Dumitru
Bucsaru. “Gara veche a fost inaugurată
în 1881 de către Regele Carol, iar eurogara a fost inaugurată de doi
infractori, Mitrea și Năstase. Așa am ratat șansa de a avea o gară de
poveste“, am aflat de la Ștefan Borcea, jurnalist la Adevarul.
De asemenea, tot ieri am descoperit si alte cicatrici provocate de mai marii judetului si de acolitii lor, asa-numitii mari oameni de afaceri ai judetului.
Parcul industrial al orasului in care au lucrat parintii, rudele si vecinii pentru a asigura traiul zilnic familiilor lor a fost distrus si vandut pe nimic deoarece anumiti oameni au considerat ca propria bunastare e mai importanta decat prosperitatea orasului si a locuitorilor acestui judet.
Astfel am descoperit ca fosta fabrică de mobilă MOPAF a devenit o groapa de gunoi. ”Noi nu ne vindem țara” dar o distrugem noi. Așa s-a
întâmplat cu MOPAF, o societate privatizată cu Asociația Salariaților
(PAS), o metodă păguboasă în majoritatea cazurilor în întreaga țară.
Privatizarea a fost supravegheată de Margareta Costea, soacra lui Mircea
Geoană, care ocupa o funcție importantă în structurile guvernamentale
din acea perioadă. Evoluția firmei după 1990 a fost, practic, o
involuție până la dispariție. În perioada 2006-2007, firma a ajuns în
mâinile unuia dintre ”minunații” oameni de afaceri ai lui Oprișan,
Vasile Roșca, socrul unui deputat UNPR, Laurențiu Țigăeru Roșca, băgat
la înaintare în multe afaceri de pe plaurile mioritice. Apoi, MOPAF a
ajuns în portofoliul unor dezvoltatori imobiliari care i-au pus lacăt și
cruce pe data de 1 noiembrie 2008“, am aflat de la jurnalistul Catalin Stancu (Vrancea 24).
Fosta autogara a Focsaniului a avut si ea aceeasi soarta. A fost distrusa si inlocuita cu un supermaket ca multe altele din oras sau din tara.
Clădirea futuristă a Autogării, un fel de Romexpo al Focșaniului, după
cum a catalogat-o publicistul Valentin Muscă, ar fi putut fi salvată de
la pieire în contextul în care Piata Victoriei, construită după modelul
celebrei Place de l ‘Etoile din Paris, a fost propusă spre clasare si
protejare ca monument istoric prin noul Plan Urbanistic al municipiului.
Despre cum a fost distrusa aceasta am aflat de la un fost angajat al acesteia, Victor
Bogoi, înselat
de acționarii majoritari, oameni bine pusi la vârful PNL Vrancea. “Ei au luat tot, noi nici negrul de sub unghie”,
s-a plans acesta.
Vechea Prefectura a judetului Putna, de asemenea o bijuterie arhitectonica se afla in renovare inca de cand eu eram in liceu. Au trecut multi ani de atunci iar aceasta cladire este tot in renovare...
De sase ani se pare ca nu s-a mai lucrat la aceasta clădire
monument cu
acoperisul colorat ca o salamandră, proiectată după modelul mănăstirilor
din nordul Moldovei. Pe zi ce trece clădirea se deteriorează.
Jurnalistul Ștefan Borcea a dezvăluit că imobilul, vechi de 103 ani, a beneficiat de două consolidări costisitoare
după 1990.
Statiunea de Dezvoltare Pomicola a fost si ea strivita de tavalucul dorintei de imbogatire a politrucilor vranceni si a acolitilor lor ca si Gradina Publica, Autogara, Parcul Industrial si Eurogara.
“Pomicola
a însemnat planificarea “legală” a operațiunii de însușire pe nimic a
averii statului. Afacere curat PSD-PNL cu complicitate PDL... Ca de obicei malversațiunile locale au fost
binecuvântate prin hotărâri judecătorești definitive… Iar cu cazul
Bobocea, personaj eliberat după ce s-a stabilit că a obținut 130 de
hectare puțin mai încolo, la Crâng, cu acte false, justiția mioritică a
arătat că încă suntem la începutul anilor 90…”, a sintetizat Dan Nichita, publicist si blogger VranceaAltfel.ro
De acest tavaluc nu a scapat nici Complexul Turistic Caprioara ce a fost ajutat sa devina o ruina iar doritorii de imbogatire se lupta sa rupa o halca mare din trupul acestei oaze verzi, Crangul Petresti. De asemenea, Consiliul Judetean este pe cale sa piarda o finatare de milioane de euro pe care vom fi nevoiti sa-i platin din buzunarul nostru pentru ca lucrarile de reamenajare nu vor fi terminate pana in luna iunie.
Am trecut de atatea ori prin aceste locuri si totusi, preocupata de propriile ganduri si probleme nu am reusit sa aud suspinul acestui oras in care n-am nascut. Nu am fost capabila sa-i vad lacrimile provocate de aceste mutilari.
Ieri insa am reusit sa-i simt pulsul pentru prima data si sa-i vad suferinta datorita unui om minunat, interesat de binele acestui oras, Silvia Vranceanu,coordonator regional al portalului de bună guvernare
RomaniaCurata.ro ce a organizat Turul Marilor Tunuri din Focsani, la care am avut onoarea sa particip.
Patru jurnalisti, Ștefan Borcea, Cătălin Stancu, Silvia Vrînceanu și
Valentin Muscă, un avocat cu cu un mandat de
deputat PNȚCD la activ, pe nume Dan Nichita, autorul unui blog local de
atitudine civică, dar si un fost sofer de autobază, Victor
Bogoi, au fost ghizii acestei excursii civico-turistice, ajutandu-ne sa patrundem dincolo de aparente.
Cand pasii va poarta prin Focsani, oricat de grabiti sau ocupati ati fi, opriti-va pentru o clipa si observati-l!
Observati ce se intampla in jurul vostru si luati atitudine! Nu lasati acest oras sau alte orase ale tarii noastre la cheremul doritorilor de imbogatire rapida ai vremii!
P.S. Multumesc sotului si vecinului meu fara de sprijinul carora nu as fi putut lua parte la acest tur, stiut fiind ca pentru firmele ce poseda mijloace de transport in comun persoanele cu dizabilitati locomotorii nu exista, nefiind astfel obligate sa le adapteze si nevoilor acestora.
In urma cu cateva zile pe cand ma aflam in supermaketul in care imi fac cumparile de obicei, deodata mi-am simtit inima plutind de bucurie. In zona reducerilor am descoperit un stand ce avea carti la un pret accesibil.
M-am apropiat timid, in timp ce deja imi faceam planul cam cate carti imi pot cumpara, mirandu-ma in acelasi timp ca eram singura care ,,plutea'' prin zona, ceilalti cumparatori, impingandu-si linistiti carutul spre casa, neobservand parca locul ce mie imi producea atata bucurie la prima vedere.
M-am gandit ca e cu atat mai bine pentru mine, fiind singura, imi pot alege linistita tot ce imi doresc.
Bucuria mea insa nu a tinut prea mult. Doar pana am inceput sa citesc titlurile si autorii.
Acum intelegeam de ce nimanui nu-i pasa de aceste reduceri. Carti siropoase, comerciale si cam atat.
Pacat! Bucuria mea s-a naruit intr-o clipa precum un castel de nisip sub valurile marii..
Cu chiu cu vai de abia am reusit sa gasesc o carte care sa fie cat de cat pe placul meu, numita CALEA SPRE FERICIRE. O carte ce cuprinde intamplari reale din viata unor oameni obisnuiti, ce vorbesc despre curaj si bunatate, despre binecuvantarile si miracolele vietii, ce ne amintesc ca nu suntem singuri, ca putem razbate si in cele mai intunecate zile, ca inca exista bunatate in lume.
In copilarie cunosteam doua orase, Bacaul si Odobestiul, mai bine decat Focsaniul.
In aproape fiecare vacanta imi petreceam cateva zile la matusa si varul meu si astfel am ajuns sa cunosc foarte bine oraselul situat in mijlocul potgoriilor. Multe amintiri ma leaga de acest orasel linistit situat pe malul stâng al râului Milcov.
La un moment dat viata insa m-a indreptat pe un drum presarat cu obstacole ce m-au impiedicat sa mai ajung aici aproape 20 de ani.
Dupa atata amar de vreme, weekend-ul trecut am reusit sa revad oraselul dintre vii.
Era acelasi si totusi altul. Avea un alt puls, un alt pitoresc...
Vechile alimentare au disparul, fiind inlocuite de supermaketuri moderne ce parca nu-si gaseau locul acolo...Au aparut si cateva sedii de banci, prea multe parca pentru acest orasel.
Aceleasi maiestoase biserici, doua parcuri frumoase, multi adolescenti, flori si foarte multi catei. O impletire intre nou si vechi.
Mi-a placut mult Parcul Civic si mi-a atras atentia in mod placut faptul ca noile blocuri ANL din Unirea au rampe ce permit accesul persoanelor cu dizabilitati locomotorii. Pacat insa ca primaria nu s-a gandit cum pot ajunge acestia pana in acel camp unde sunt amplasate aceste blocuri pe un drum neasfaltat. Pentru cei ce nu stiu, Odobeşti este un oraş din judeţul Vrancea. În afara localităţii urbane principale, oraşului îi mai aparţine şi satul Unirea. Are o populaţie de 9.364 de locuitorişi se află în mijlocul podgoriei Odobeşti.
Oraşul este situat la 10 km nord-vest de Focşani, la limita de est a Subcarpaţilor de Curbură, între ei şi partea de est a Câmpiei Române.
La nord-vest se înalţă Măgura Odobeşti, care ajunge la înălţimea de
996m, iar la sud trece cursul de mijloc al Milcovului. Altitudinea medie
la care se află oraşul este de 150 m.
După Gheorghe I. Lahovary numele localităţii vine de la cuvântul "odobă" însemnând "vale".
Imi amintesc ca in trecut am vazut un documentar despre Caile Ferate Romane in care se spunea ca la inceputuri, numele CFR-ului se confunda cu punctualitatea. Iti puteai fixa ceasul dupa mersul trenurilor.
Ce pacat ca nimic din toate astea nu se poate spune despre CFR-ul zilelor noastre!
De peste trei ani, sotul meu strabate de cateva ori pe an tara, de la Focsani la Satu Mare, de cele mai multe ori facand acest lucru cu trenul.
In trecut fiecare calatorie cu trenul dura cam 19 ore dintre care cam doua ore le pierdea in Bucuresti, unde era nevoit sa schimbe trenurile. Drum lung, trenuri vechi, neincalzite, cel putin cele ce merg spre Ardeal...dar ce sa facem suntem in Romania. Nu ne putem compara cu alte tari...
Dar parca n-ar fi fost totul foarte dificil, CFR s-a apucat in aceasta toamna de schimbat rute, ore de plecare, sosire etc. Astfel ultima calatorie a sotului meu a durat 24 de ore dintre care trei ore petrecute in Gara de Nord din Bucuresti si o ora intarziere.
Nu-mi venea sa cred cum poate un tren ce merge de la Bucuresti la Satu Mare intarzia o ora?! Nu era canicula ca sa aiba restrictii de viteza din cauza incalzirii sinelor si nici nu a nins pentru ca sinele sa fie acoperite cu zapada...Controlorul n-a stiut sa le explice de ce au o intarziere atat de mare.
Si ca tabloul sa fie complet, trenul cu care se intorcea de obicei pana in Bucuresti a fost scos, astfel a fost nevoit sa aleaga alta ruta ce includea doua schimbari deci trei trenuri. Multe ore petrecute prin gari obscure, neincalzite pe timp de noapte, trenuri cu mari intarzieri din cauza carora nu pierzi doar timp ci si alte trenuri de legatura, birouri de informatii ce nu dau nici o informatie telefonica seara desi pe site-ul CFR-ului scrie ca ofera informatii la telefon permanent. Aceasta este imaginea CFR-ului zilelor noastre.
Oare calatorii din Romania nu merita mai mult?
Se mai mira cineva ca aceasta companie nu este profitabila?
Preturi mari, conditii de calatorie jalnice, lipsa legaturilor, intarzieri mari, rute ocolitoare, aceste trasaturi definesc CFR-ul astazi.
S-au dus vremurile de alta data...
E bine totusi sa stim ca:
CFR, ca instituţie, a fost fondată în 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854.
După ce la 15 septembrie 1830 se dădea în funcţiune, între Liverpool şi Manchester, prima cale ferată din lume, pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe 20 august 1854 şi făcea legătura între Oraviţa (în Banat) şi Baziaş, un port la Dunăre. Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită iniţial doar pentru transportul cărbunelui.
Cati dintre voi au auzit de Focul Viu ?
Cei din Vrancea cu siguranta stiu ca Focul Viu este unul dintre obiectivele turistice ale acestui judet.
Situat la 37 de km de Focsani in satul Andreiasul de Jos, Focul Viu este reprezentat de o emanatie de gaze naturale ce se aprinde spontan odata ce iese la suprafata, acest foc arzand continuu fara a fi nevoie sa fie intretinut.
Din Wikipedia am aflat ca: ,,Focul Viu de la Andreiaşu de Jos a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 şi reprezintă o zonă de interes geologic şi peisagistic aflată în versantul drept al Milcovului. Aria naturală este o suprafaţă deluroasă (Dealul Tilia cu ravene şi forme de erodare) constituită din roci sedimentare (marne şi gresii) şi supusă unor alunecări de teren datorate defrişărilor excesive, în a cărei perimetru sunt semnalate emanaţii de gaze naturale (hidrocarburi) care se aprind spontan şi ard singure.''
Din cate am citit pe net tara noastra este unica, avand doua asemenea fenomene, cel din Vrancea si unul la Lopatari in judetul Buzau. In lume ar mai exista asemenenea focuri in Sicilia si in Azerbaidjan, cate unul.
Pe cel din Buzau, eu nu l-am vazut niciodata dar pe cel de la Andreiasul il mai vazusem in copilarie cu parintii.
In acest an l-am revazut insotita de cateva persoane dragi mie care nu fusesera in acest loc niciodata.
Este calatorie placuta in care poti vedea orasul Odobesti dar si cateva sate foarte frumoase. Peisajul este mirific!
De la Odobesti, soseaua serpuita nu este foarte aglomerata dar pe mine m-a surprins si in copilarie, ca si acum, de altfel, ca locuitorii acestor asezari nu sunt prea ,,intimidati'' de automobile, asa ca merg pe sosea ca si pe trotuar (asta poate si din cauza ca nu au trotuare, asa cum nu au majoritatea satelor din Vrancea sau chiar din tara). Puteti intalni chiar copii jucandu-se pe sosea, asadar atentie, soferi! Pe intreg traseul raul Milcov iti este tovaras de drum.
Singura mare problema e ca odata trecand podul peste raul Milcov, la Andreiasul de Jos, drumul este foarte dificil de urcat cu masina. E un drum serpuit, intr-o panta abrupta cu pietre foarte mari, plin cu denivelari. Pentru cei cu o buna mobilitate e mai bine sa urce la pas pana pe platoul unde se afla Focul Viu dar pentru cei cu un handicap locomotor ca mine...
Daca la prima mea vizita aici, n-am vazut toate aceste obstacole, fiind un copil caruia ii placea sa zburde si care vedea doar frumusete si bucurie intr-o astfel de aventura, acum am vazut totul prin prizma unei persoane cu mobilitate redusa. Atat urcarea cu masina acea portiune accidentata cat si urcarea acelui povarnis ajutata de doua persoane, pana la focul propriu zis au fost foarte dificile pentru mine dar odata ajunsa sus, frumusetea peisajului mi-a sters imediat din minte tot efortul depus.
Maretia naturii te face sa constientizezi cat de insignifiant esti tu, cat de lipsit de importanta e zbuciumul vietii cotidiene. Tot ce conteaza sunt acea clipa si acel loc. Inima ti se umple de de bucurie. O senzatie pe care, sunt sigura, multi ati trait-o.
In ce priveste amenajarea acestui loc, diferentele intre cum era in urma cu peste 25 de ani si cum este acum, nu mi s-au parut semnificative. Focul propriu-zis acum este delimitat, s-a construit si o cale de acces cu trepte dar prietenii care ne-au insotit ne-au spus ca e destul de dificit de urcat pe ele, au aparut si cateva banci si un foisor care era ocupat de cativa tineri galagiosi cand am urcat noi.
Daca Dumnezeu a inzestrat acest loc cu atata frumusete, ma intreb, oare autoritatile de ce nu pot face mai mult pentru ca aceste bogatii ale naturii sa fie mai acesibile oamenilor? Oare nu s-au gasit fonduri pentru a asfalta acest drum de acces?
Cu toate aceste neajunsuri, va recomand sa vizitati Focul Viu de la Andreiasu! Nu veti regreta!
Si totusi...daca aveti un handicap locomotor, mergeti doar daca vreti sa experimentati un sport extrem!
în inima satului Andreiaşu de Jos, pe versantul drept al văii
Toti cei ce locuiesc in Focsani si in imprejurimi stiu ce este Onasisul...
O varianta medievala a mall-urilor.
Am auzit ca acolo au fost candva grajduri. Desi am fost in Onasis doar de cateva ori in ultimii ani, a fost lesne sa-mi dau seama ca acel loc nu prea cunoaste evolutia.
Sunt cateva cladiri noi unde atat potentialii cumparatori cat si vanzatorii beneficiaza de conditii decente dar in rest...
Cei mai multi comercianti isi vand marfa in conditii reprezentative pentru alte vremuri.
Culoare lungi cu vanzatori ce-si lauda marfa asezata de o parte si de cealalta si un spatiu ingust in mijloc pe care pot trece eventualii cumparatori.
Daca cineva se opreste sa probeze sau sa analizeze vreun produs cu siguranta ceilalti nu mai au pe unde trece.
Pe jos gropi si denivelari la orice pas, marfa, fel de fel, preturi ca peste tot in Focsani.
Nu stiu cui apartin aceste spatii comerciale sau ce chirie platesc acesti mici comercianti dar se pare ca nimeni nu este interesat sa schimbe ceva aici, sa aduca vreo imbunatatire.
Ma intreb de ce oare comerciantii pe de o parte si cumparatorii de pe alta prefera sa vina la periferia Focsaniului, in acest loc lipsit de conditii necesare desfasurarii unei activitati comerciale in secolul XXl? Oare nu se gasea un alt loc in Focsani unde sa se faca un asemenea centru comercial ?
O alta duminica insorita...
Sotul meu de o saptamana imi tot propune sa mergem in Crangul de la Petresti.
Pentru mine Crangul reprezinta o amintire din copilarie, pentru el locul unde a facut prima sedinta de conducere. Eu imi aminteam cu placere de Muzeul Satului Vrancean si de mica gradina zoologica(ce exista acolo candva)...El reusise, in urma cu un an, in timpul scolii de soferi, sa vada doar copacii...Asa ca plecam spre Crang si ,cu ce-mi mai aminteam eu, cu ce-si mai amintea el, reusim sa-l gasim destul de usor.
De cum intri, te simti de parca ai pasi intr-un tinut de basm. Racoare si atat de multa liniste. Se auzea doar ciripitul pasarelelor. Fiind inainte de pranz, foarte putine masini parcate din loc in loc.
Singurele ce stricau aceasta atmosfera mirifica erau gropile din asfalt.
Odata ajunsi descoperim cu bucurie ca Muzeul Satului inca mai exista. Daca fusesem incantati de atmosfera inca de la intrarea in crang, pasind in Muzeu, senzatia era si mai intensa. Ne era teama ca nu cumva, in acest spatiu, situat parca in afara timpului, sa nu producem cu pasii nostri un sacrilegiu.
Casute, din urma cu un secol, parca isi asteptau locuitorii sa se intoarca de la muncile campului.
Printre ele am descoperit una ce era identica cu cea a strabunicii mele( din pacate, nu mai exista nici strabunica, nici casa).
La fiecare pas intalneai copaci ,,dotati'' cu casute pentru pasarele si tot ce se auzea era doar cantul acestora.
N-am intalnit decat vreo sase vizitatori in cele doua- trei ore pe care le-am petrecut acolo. La un moment dat aveam impresia ca existam doar noi si acel satuc, uitat de lume. O senzatie unica...Sa fii in mijlocul lumii si totusi separat de ea. Parca toate acele pasari isi interpretau aria doar pentru noi.
Din pacate, odata cu trecerea timpului a crescut si numarul persoanelor ce venisera sa-si petreaca duminica la iarba verde si deja incepuse sa se auda strigatele tinerilor, chiar din interiorul muzeului, ce probabil jucau fotbal sau volei in vreo poienita.
Trebuie sa mentionez ca intrarea pentru adulti costa 4 lei iar pentru persoanele cu dizabilitati este libera. Singurul inconvenient pentru cei cu handicap locomotor ar fi ca nu pot admira casutele si din interior dar ce sa faci, in urma cu un secol nu erau rampe de acces, oamenii neavand prea multe facilitati. ( Nu ca acum ar avea prea multe...)
Daca sunteti din Vrancea sau din judetele invecinate si nu ati reusit sa vedeti Muzeul Satului Vrancean pana acum, vi-l recomand din toata inima!
Este
un loc unde se merita sa te ,,pierzi'' cateva ore (mai ales dimineata),in special daca
simti nevoia sa ,,scapi'' de lume.
In ultimii 20 de ani am avut foarte putine iesiri care sa nu fie drumuri la diverse cabinete medicale, laboratoare de analize, clinici, spitale sau din cand in cand la supermarket pentru cumparaturile curente, asa ca eu si sotul ne-am propus sa incepem sa descoperim ,,lumea''.
Si cum soarele a inceput sa ne rasfete, am zis sa incepem si noi cu o plimbare in parcul din localitatea de domiciliu. Zis si facut. Duminica fiind ...am ajuns si noi in parc (care e mai degraba un parculet). Nu mai fusesem aici din ziua nuntii noastre. Un parc mic dar dragut, cel putin asa il percepusem atunci, poate fiind marcati si de euforia acelei zile.
Acum insa inca de la intrare am realizat ca nu prea e posibil sa ai o clipa de relaxare pe o bancuta deoarece un ,,consatean'' de al meu avusese grija de asta, parcandu-si masina la intrare si dand volumul manelelor la maxim.
Ne-am aseazat noi cumintei pe o bancuta dar Salam era hotarat sa nu ne lase nicidecum sa ne bucuram de priveliste. Se pare ca devenise singurul stapan al parcului iar noi daca nu ne incadram in trend era strict problema noastra caci cu siguranta tinerii din parc se simteau foarte bine. Daca noi nu mai avem 20 de ani...
Sau poate daca ne-am fi instalat noi primii in parc si am fi pus muzica pe care o preferam...desi o clipa de liniste ar fi fost atat de placuta...
N-am rezistat decat 30 de minute si plimbarea noastra s-a sfarsit.
Pacat ca am uitat sa ne respectam unii pe altii...
