Alexandru Enache, tanarul care da lectii de viata prin tot ce face

 ,,Oamenii sunt nişte hărţi… mereu trebuie explorate cu atenţie, căci poţi găsi locuri sălbatice amestecate cu cele civilizate, unde totul ar fi o himera.” Asa defineste Alexandru Enache oamenii.

Probabil cei mai multi dintre voi va intrebati cine este Alexandru Enache, asa ca va invit sa-l descoperim impreuna in urmatoarele randuri ! Credeti-ma, nu veti regreta! Este un tanar de la care noi toti putem invata lectii de viata.
-Alex, cine esti tu? Ce ti-ai dori sa stie cititorii despre tine?
-M-am nascut pe 23 August 1995, în municipiul Caracal, județ Olt si sunt student la Jurnalism, Universitatea din Craiova, anul I.
-Invatamant la distanta sau la zi?
-M-au dat mai târziu la scoala… Nu sunt la distanta, ci la zi. Am avut media de la bac mare si am avut sanse de buget.
-Felicitari!
-Multumesc mult!
-M-am născut cu un handicap, mi s-a pus diagnosticul de sindrom extrapiramidal, dar mai târziu, după anii 2000, în urma testului genetic, am descoperit ca am o mutatie genetica extrem de rara care nu are leac.
Am un cromozom în plus, de tip marker, care e fixat în celula nervoasă…. Adica comanda pleaca bine de la creier, dar este deviata pe parcurs…
Din 2009 am inceput sa scriu poezii, doua dintre ele au fost publicate într-o revista a unui  simpozion național din comuna Dăneasa, județ Olt… În perioada 2012 – 2015 am inceput sa particip activ la manifestația culturală a  comemorării UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE – CONTRIBUŢIA LUI IOAN  DIMITRIU.  În 2014 am descoperit pe facebook grupul “TERAPIE PRIN POEZIE” unde l-am cunoscut pe poetul și prozatorul, Romeo Tarhon, pe care îl  apreciez în mod deosebit și-l stimez pentru tot sprijinul acordat… Tot în acest an am publicat, ca și  co-autor, în antologia care poartă numele grupului – antologie care a apărut la târgul de carte  Gaudeamus. Am reusit sa public poezii si în revista”Uscând o lacrimă” a scriitorului Dumitru  Negoiță(din Buzău), revista ”Vitralii Romănățene” a Asociației “Fii și prietenii Caracalului”, revista profesorilor de religie și arte a județului Olt. Profesoara mea de religie din liceu,  Ilisescu Alexandra-Cristina, m-a implicat în diverse proiecte de religie… Cu această ocazie am aparut în niște numere ale ziarului patriarhal “Lumina”.. În 2015, la târgul internațional  de carte BOOKFEST din București, am publicat eseuri în antologia ”LYRICS ET PROSA”, care  este coordonată de către poetul Emilian Lican, căruia vreau să-i mulțumesc pentru sprijin. Tot  în 2015, pe data de 22 august, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, a avut loc lansarea  antologiei “SPERANTA IN VERSURI”, coordonată de de poeta Alina Elena Mateaș, unde  public o serie de poeme.  
Iar acum mi-a aparut volumul de versuri intitulat „MASTI”.

-Felicitari! Ai o activitate literara destul de bogata…
-Imi place sa ma autodepasesc!
-Ce pasiuni, in afara de literatura, mai are Alex Enache?
-Lectura, cunoasterea, sahul, relationarea cu oamenii.
-Care este cel mai mare vis al tau?
-Îmi propun sa fiu cat mai independent si de asta caut sa si lucrez…. Primul pas în a fi independent este sa îti castigi existenta. Nu am un vis utopic, ci unul banal, acela de a duce o viata normală cu tot ce presupune ea.
-Alex, iti doresc sa realizezi in viata tot ce iti propui!
Si daca aceste randuri v-au starnit interesul, puteti afla mai multe despre acest tanar sensibil chiar citindu-i creatia. Cei ce doresc pot comanda  volumul de versuri ” MASTI” pe facebook la Alex Enache sau la adresa de mail: enaalex23@Yahoo.com
Iar ca sa va provoc dorinta de a-i citi versurile va voi reda una din poeziile acestui volum care mie mi-a placut foarte mult…

Introspecții  
Plouă în mine cu amurg și răsărit,  
Sărut cerul și pământul cu foc –  
Lac al sferelor albastre spre care tind,  
Iar gandurile de aramă pendulează între noapte și zi…  
  
Mă așez cu roțile pe caldarâmul lumii:  
Soarele și luna mă privesc cu ale lor raze,  
Iar norii de tămâie zburdă văzduhul tot,  
Peste galben, peste verde, peste alb, peste negru, peste roșu, peste albastru…  
Valuri de cenușă inundă cosmic,  
Mă scufund în universul agoniei și extazului –  
Răvrătit sunt în patul microcosmic,  
Meteor sinaptic ce se avântă nebunește-n căutarea ărcii lui Noe.  
  
Printre cimitire de mașini,  
Printre smârcuri de pistoane și circuite –  
Tină de ADN-uri și genomi lângă care voiesc a sta,  
Ca lutul să fie mai folositor…  
Oare, voi reuși?  
  
Cuvântul îmi va rămâne lege,  
De voi fi învingător sau ratat al vieții,  
Arta cuvântului nu-mi va muri,  
Iar de arca lui Noe vreau să mă apuc mereu.

,,Strigatul lui Maricel'' a fost auzit

  Va mai amintiti povestea baiatului imobilizat care nu avea certificat de incadrare in grad de handicap, asigurare de sanatate sau macar speranta intr-un trai decent? Cei ce nu i-ati aflat povestea o puteti descoperi in postarea  intitulata ,,Strigatul lui Maricel'' .
  La scurt timp dupa ce am scris acele randuri, speranta a aparut si pe strada lui Maricel. Autoritatile locale l-au ajutat s-a obtina certificatul de incadrare in grad de handicap si drepturile ce-i revin odata cu acesta. Desi acest certificat este valabil doar un an si astfel peste 11 luni va incepe iarasi aceeasi tevatura, macar acum are asigurare de sanatate si incepand cu luna viitoare va avea un venit care ii va permite sa aiba un trai mai bun.
Si vestile bune nu se termina aici. O tanara cu suflet mare plecata de multi ani din tara aflandu-i povestea i-a trimis un scaun rulant care ii va permite sa iasa din casa cand vremea se va mai incalzi.

Foto: Vasile Prunila
Aceeasi persoana a vrut sa fie sigura ca Mosul nu-l va ocoli si in acest an pe Maricel, asa ca l-a trimis in casuta lui mai devreme cu daruri care sa-i faca sarbatorile putin mai frumoase.

  Maricel si mama lui mulumesc, dlui Dita Mitrut care n-a precupetit nici un efort pentru a atrage atentia asupra situatiei lor, Ninei, tanara care si-a dorit sa aduca un zambet pe chipul si in sufletul lui Maricel, Ziarului de Vrancea care a ajutat ca aceasta poveste sa aiba mai multa vizibilitate si nu in ultimul rand autoritatilor locale.
  Aceasta poveste mi-a confirmat inca odata daca mai era nevoie ca atunci cand mai multi oameni frumosi se aduna pot aduce zambete chiar si intr-un suflet chinuit.
  

Persoanele cu dizabilitati si mijloacele de transport in comun...

  Coboram din masina, scoatem bucata de BCA din portbagaj si ne indreptam spre microbuz. Fara acea bucata de BCA n-as putea urca in acesta. Firma care asigura cursele spre si de la Bucuresti nu are microbuzele adaptate astfel incat sa poata urca in ele si persoane cu o mobilitatea redusa.
Cand nu puteam cara BCA-ul dupa noi, trebuia sa am grija sa fiu insotita de cineva care sa ma poata urca pe brate. O data sau de doua ori m-a ridicat chiar unul dintre dispecerii firmei respective, altfel avand sanse sa raman in autogara.
Odata urcata, dupa ce salut respectos, indraznesc sa intreb soferul:
-Nu va suparati, stiti cumva unde il putem gasi pe agentul de paza?
-Ce ma intrebati pe mine? De unde sa stiu eu?
Iar dupa o scurta pauza completeaza pe acelasi ton repezit:
-O fi la poarta...
-Vream sa-i platim parcarea, ingan eu, parca vrand sa ma apar ca avusesem o asemenea indrazneala.
Ma duc cumintica sa-mi caut un loc iar dupa ce-l gasesc imi dau seama ca am uitat sa platesc biletele asa ca ma intorc la ,,veselul'' nostru sofer, ii intind o bacnota de 100 de lei si-l rog sa-mi dea doua bilete.
-Dati-mi un leu!
-Nu am, raspund eu cu teama parca.
-Mergeti sa schimbati!
-Si unde vreti sa schimb eu la ora 5,55 dimineata?
-Nu e treaba mea! E obligatia dumneavoastra sa veniti cu bani ficsi!
-Nu, obligatia mea e sa platesc biletul. Iar eu tocmai asta incerc sa fac, il infrunt pe domnul cel nervos, simtind cum toata politetea mea innascuta incepe sa se evapore in fata unei asemenea atitudini. Vazuse ca ma urcasem cu mare dificultate in microbuz si ca insotitorul meu plecase sa parcheze masina iar el ma trimitea sa schimb bani.
-Ce vreti ca soferii sa umble cu sacul de bani dupa ei? Continua precipitat domnul in cauza.
Aveam cativa lei din monede la mine dar nu-i dadusem gandind ca e mai greu pentru un sofer sa aiba grija de maruntis dar vazandu-l ca reactioneaza astfel incep sa-mi caut monedele prin geanta. In timp ce le cautam insa domnul nostru sofer se milostiveste sa-mi dea rest la bacnota mea. Deci avea marunt dar a fost placerea lui sa trimita o persoana cu o dizabilitate locomotorie grava la plimbare.
  Calatoresc de opt ani cu aceasta firma spre Bucuresti in ciuda faptului ca nu are bunul simt sa-si adapteze mijloacele de transport si nici nu accepta acele taloane ce permit persoanelor cu handicap sa calatoreasca gratis iar pensionarilor la jumatate de pret dar niciodata nu mi s-a intamplat sa fiu tratata astfel de un sofer. De fapt...daca ma gandesc bine unul a incercat odata sa-mi dea doar un singur bilet desi platisem doua, o fi crezut ca nu stiu sa numar pana la doi.
 In acesti ani am vazut soferi care conduc cu prudenta si soferi inconstienti... I-am auzit vaitandu-se ca nu sunt respectati de pasageri, ca ar fi sanctionati de organele de control pe nedrept si ... doar unul care m-a ajutat de doua ori sa cobor din microbuz. In partea din fata a masinilor exista un afis ce informeaza calatorii ca este obligatorie purtarea certurilor de siguranta dar acestea lipsesc cu desavarsire...
  A doua zi, o masina a aceleiasi firme a fost implicata intr-un grav accident... I-am multumit Cerului ca avusesem parte doar de un sofer ce nu se sculase prea bine dimineata.

Strigatul lui Maricel

  Am aflat despre existenta lui dintr-o postare de pe o retea de socializare. Desi locuiam in aceeasi localitate pana atunci nu stiam de existenta lui. Afandu-i povestea, m-am identificat intr-o oarecare masura cu el. Si eu fusesem imobilizata timp de zece ani...
Ceea ce ne diferentia erau mamele noastre. A mea a luptat pana m-a vazut mergand din nou, a lui probabil nu e capabila sa lupte sau poate duce lupte doar de ea stiute.
  Intr-o zi friguroasa de noiembrie am hotarat sa-l vizitez. Ne-a intampinat o strada plina de apa si noroi parca prevestind suferinta ce-si facuse culcus intr-o casuta de aici.

La poarta ne astepta prietenul lui din a carui postare aflasem despre el si care de cateva luni incearca disperat sa-i faca cunoscuta povestea in speranta ca cineva il va ajuta, si mama lui.
O casa mica construita dupa inundatiile ce le luase vechea locuinta in 2005 ni se dezvaluie privirilor.

 Apoi el. Un adult cu trasaturi de copil, asezat pe o plapuma in mijlocul patului. Ma asteptam sa-i aflu suferinta chiar de la el dar nu vorbeste prea mult. Poate din timiditate sau poate ca in cei zece ani de cand universul lui se rezuma la acel pat a uitat sa mai comunice cu oamenii.

Nici el si nici mama lui nu stiu ce diagnostic are iar putinele acte medicale pe care le are imi spun ca sunt la domnul primar. Il intreb daca il doare ceva iar el imi spune ca nu are dureri dar nu si poate misca picioarele. Mainile mai pastreaza inca putina mobilitate. Este posibil ca atrofia musculara sa fie cauza imobilitatii lui. Dar cum s-a ajuns aici, numai un medic ar putea afla raspunsul.
 Mama povesteste ca dimineata pentru a-l ridica in pat vine sa o ajute un vecin.
Nu are un certificat de incadrare in grad de handicap. A avut unul dar nu au mai putut merge la reevaluare si si-a pierdut toate drepturile date de acesta. Nu are nici macar un ajutor social si prin urmare nici asigurare de sanatate.
Unii spun ca ar fi bun de munca dar nu cred ca la varsta la care tatii isi duc copii la scoala, el a ales sa renunte la tot ce implica o viata activa pentru a ramane in pat.
  Incerc sa-i explic mamei lui ca ea trebuie sa faca demersurile necesare pentru a reobtine certificatul de incadrare in grad de handicap dar ea pare incapabila sa inteleaga ca e responsabila pentru viitorul fiului ei si ca nu e suficient sa munceasca cu ziua pentru a-i oferi mancare si caldura.

  Uneori mamele trebuie sa uite de ele, trebuie sa se sacrifice zi de zi, ceas de ceas pentru copilul lor. Incerc sa-i povestesc cate luni a stat mama mea pe un scaun langa mine in spital...
 Sunt convinsa ca daca ar fi evaluat corect si daca ar urma un plan de recuperare ar reusi sa se ridice iarasi pe picioare dar cine sa-l ajute sa-si implineasca acest vis? Mama? Pare incapabila. Autoritatile locale? Considera ca e responsabilitatea mamei. Comunitatea? Inainte ca prietenul lui sa-i faca publica povestea, nu foarte multi stiau de starea lui.
Cred ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate fata de semenii nostri in suferinta. Cum ar fi viata noastra daca nu am primi si nu am darui?!
  Daca vreti sa raspundeti strigatului lui, daca vreti sa-i aflati povestea, el asteapta sa-i deschideti usa! Se numeste Maricel Matei si locuieste in localitatea Rastoaca, judetul Vrancea.

Noi si ei

  Cu siguranta, fiecare dintre noi, cei ce suferim de o anumita afectiune si/sau avem o dizabilitate ne-am intrebat macar o data cum este viata celor ce au aceleasi probleme ca si noi dar traiesc intr-o alta tara, de ce tratamente beneficiaza, cu ce obstacole se confrunta, ce sanse au la o viata normala.
Unii poate au reusit sa calatoareasca in afara tarii si sa gaseasca raspuns la aceste intrebari, altii am primit informatii de la cei apropiati plecati peste granita sau pur si simplu au cautat raspuns la aceste intrebari pe internet.
  Conferinta Agora mie mi-a oferit prilejul sa aflu raspuns la astfel de intrebari.
  Romania. Am fost diagnosticata cu artrita cronica juvenila in 1991. Am primit un tratament(biologic) care sa incetineasca evolutia bolii de abia in  2007. Am o dizabilitate locomotorie grava. Nu am un loc de munca. (Cate persoane cu dizabilitate locomotorie grava reusesc sa gaseasca un loc de munca in Romania?!) Nu sofez.
  Italia. Tanar de varsta apropiata de a mea diagnosticat cu artrita cronica juvenila cu 12 ani inaintea mea. Urmeaza un tratament biologic din 2000. Conduce o masina ce are unele comenzi automate si are un job desi are o dizabilitate locomotorie grava.
Astfel activitati care in unele tari europene, in acest caz, Italia tin de sfera normalitatii in alte tari, printre care si Romania, sunt exceptii, greu de inteles pentru locuitorii tarilor din prima categorie.
  La aceeasi conferinta am aflat cu surprindere ca in Grecia in 1979 existau deja asociatii ale pacientilor care luptau pentru imbunatatirea vietii acestora, pentru acces la asistenta medicala si la cele mai noi tratamente pe cand la noi inca zece ani dupa se vorbea doar despre colectivizare, munca patriotica, ateism etc
Poate ca in anumite sectoare am recuperat toti acesti ani dar in altele inca am ramas mult in urma...
E adevarat ca in zilele noastre pacientii, cel putin cei cu afectiuni reumatice au acces la aceleasi tratamente ca si cei din celelalte tari europene dar in ce priveste respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati suntem codasi... Asa ca multi ani inca vom mai spune NOI si EI ... pentru ca noi inca trebuie sa mai luptam pana vom ajunge ca ei.

Kaufland Romania:,,...ne pare rău pentru neplăcerile întâmpinate'' dar...

  Am primit si un raspuns de la Kaufland la postarea in care imi exprimam nemultumirea fata de felul in care sunt tratate persoanele cu dizabilitati in magazinul lor din Focsani care suna astfel:

,,Stimată Doamnă Negoita,

Revenim în atenţia dumneavoastră cu privire la experienţa la cumpărături din magazinul Kaufland Focşani. 
Ne imaginăm că sunteţi nemulţumită şi ne pare rău pentru neplăcerile întâmpinate. Am transmis cele relatate responsabililor Kaufland. 
În legătură cu prioritatea de la casele de marcat, dorim să vă spunem că, potrivit art. 62 alin. 1 din legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap toate spaţiile necesare (ex: "Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional ) sunt adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. 
Astfel, indicatorul nu arată decât că persoanele cu dizabilităţi au acces "fără limitări sau restricţii la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional" pe la casa de marcat respectivă. Pentru acordarea priorităţii pentru mame însărcinate şi persoanele cu dizabilităţi ar trebui să fie o semnalizare corespunzătoare (prin adăugarea unui text indicatorului, de ex: Acces persoane cu dizabilităţi). 
Casa fără dulciuri este prima casă care se deschide şi ultima care se închide. În cazuri dificile, se poate apela la bunăvoinţa clienţilor din faţă, astfel casiera vă poate încasa dumneavoastră produsele. 
Noi nu vrem să se aştepte mult la casa de marcat. Dorim să oferim clienţilor noştri amabilitate şi rapiditate; avem şi o garanţie a rapidităţii, prin care se oferă un bon de 5 lei, dacă se aşteaptă mai mult de 5 minute. Suntem dispuşi să plătim această garanţie, iar solicitarea garanţiei de către clienţii noştri este un indicator ca cei responsabili să fie informaţi că trebuie luate măsurile necesare de suplimentare a personalului.
Vă asigurăm că vom avea în vedere observaţiile transmise de dumneavoastră. 
Cu dorinţa de a îmbunătăţi permanent calitatea serviciilor oferite clienţilor noştri, rămânem deschişi oricărui feedback venit din partea dumneavoastră la numărul de telefon gratuit 0800080888 (apelabil din reţelele Vodafone, Orange, Telekom, Upc România şi RCS&RDS), de luni până vineri între orele 9:00 – 18:00 şi în scris, accesând www.kaufland.ro/contact.

Cu stimă, 
Cerasela Cărămizaru''

    Prin urmare, avem casa pentru persoanele cu dizabilitati dar trebuie sa stam la rand dupa ceilalti cumparatori ce nu au dizabilitati daca nu cumva vreunuia i se face mila si ne lasa sa trecem in fata iar daca timpul de asteptare ni se pare prea lung primim si un ,,premiu'' in valoare de cinci lei pentru ca am fost cuminti si nu am facut galagie. Pacat ca n-am stiu de aceasta recompensa, avand in vedere cat am asteptat pe la cozile lor pana acum eram bogata iar cat priveste ,,accesul neingradit al persoanelor cu handicap'' le-as spune ca eu nu am acces neingradit in magazinele lor la fel cum nu am nici in alte magazine ce au usi cu senzori de miscare deoarece acestea nu detecteaza corect miscarea unei persoane cu dizabilitate locomotorie si de mai multe ori usile de la Kaufland s-au inchis in timp ce eu ieseam si era cat pe ce sa ma prabusesc in urma impactului. 
 E mult mai simplu sa ne ascundem in spatele unei legi, al unor cuvinte decat sa facem cu adevarat ceva care sa ajute persoanele in dificultate...

Cum sunt tratate persoanele cu dizabilitati in Romania

   In urma cu aproape doi ani un reprezentant al supermaketului in care imi fac cumparaturile in mod curent, intrebat ce facilitati acorda persoanelor cu dizabilitati de Ziarul de Vrancea afirma:  “Dorim să vă asigurăm că pentru noi, ca şi companie, este foarte importantă egalitatea de şanse şi că ne străduim să venim în sprjinul celor care au nevoie de o accesibilitate specială. Acest sprijin începe în parcarea Kaufland, unde fiecare localitate are spaţii special amenajate pentru persoane cu dizabilităţi. În instalaţiile noastre sanitare am introdus o toaletă separată, echipată pentru oameni cu nevoi speciale, cu un buton de panică pentru cazul în care aceştia necesită ajutor. Pe toată suprafaţa de vânzare personalul nostru este atent şi stă la dispoziţia tuturor clienţilor noştri, mai ales a celor care poate nu ajung la produsele dorite. În zona de case toate filialele noastre sunt prevăzute cu o casă special amenajată pentru oamenii în scaune cu rotile care au nevoie de mai mult spaţiu”. Puteti citi integral articolul aici .
  Desi merg foarte des acolo, doar de doua ori am reusit sa parcam pe locurile speciale, cel mai adesea ele fiind ocupate de persoane fara handicap. Mai multe puteti citi aici .
 Cat despre celelalte facilitati puse la dispozitia persoanelor cu dizabilitati... Pot sa spun doar ca desi statul in picioare imi provoaca dureri, de fiecare data mi-am asteptat randul la casa ca orice alt cumparator dar in ultima luna timpul de asteptare a devenit tot mai mare iar saptamana trecuta in timp ce asteptam la o casa, am observat o persoana in fotoliu rulant ce astepta la casa ce purta semnul ce indica ca aceasta deserveste persoanele cu handicap. In fata acestei persoane, la aceeasi casa asteptau vreo 6-7 persoane fara nici un fel de handicap, asa ca mi-am pus intrebarea care e rostul acelui semn plasat sus pentru a fi vizibil daca noi cei cu handicap trebuie sa asteptam oricum la coada?
  Asa ca astazi am vrut sa aflu raspunsul la aceasta intrebare...
Dupa ce mi-am facut cumparaturile m-am asezat cu cosul la randul format in fata casei in cauza si cum inaintea mea erau vreo opt persoane ce nu pareau a avea vreo dizabiltate m-am strecurat in fata (fara cos) si am intrebat caserita de ce eu, persoana cu dizabilitate locomotorie sunt obligata sa astept la coada, dupa ceilalti cumparatori desi aceasta casa ar trebui sa deserveasca pe cei ca mine. Tanara de la casa, foarte nedumerita, imi raspunde ca nu exista case pentru persoanele cu handicap in acel magazin iar eu i-am aratat semnul din dreptul casei ei si am intrebat-o ce inseamna. N-a stiut ce sa-mi raspunda. O colega de la casa de alaturi i-a sarit in ajutor si a zis ca nu au cum sa impiedice ceilalti cumparatori sa se aseze la acea casa. Adevarat... si totusi de ce au mai pus acel semn sus? Ca sa fie in trend?

Traim in Romania, ce asteptari sa mai avem?!

    In aceasta luna, dupa aproape un an, viata mi-a purtat iarasi pasii pe la instutia ce se ocupa cu protectia persoanei cu handicap adulte din Vrancea si... supriza! Iarasi curtea institutiei in cauza arata precum o balta.

Apa cat vedeai cu ochii si foarte multe masini. Extrem de dificil de ajuns la intrarea in institutie, fie ca incercai pe jos sau cu masina, mai ales daca ai o dizabilitate...

Pentru ca ar fi fost prea greu sa patrund in curte prin acea balta, sotul meu a ales varianta intrarii cu masina si avem parte de alta supriza, in dreptul singurului loc de parcare liber scria rezervat M.A.I. iar in dreptul placutei ce indica locurile destinate persoanelor cu handicap descoperim masini ce nu indicau prin nimic ca ar apartine unor asemenea persoane.

Iar ca tabloul sa fie complet, zona prin care aveai acces la rampa(treptele de la intrare fiind prea inalte pentru a putea fi urcate de o persoana cu mobilitate redusa) arata cam asa:

Erai nevoit sa te strecori printre masini, lucru aproape imposibil pentru persoanele in fotoliu rulant, si apoi sa treci printr-o balta mai mica.
  Odata ajuns in institutie te intampina o mare de oameni ce asteptau probabil sa intre la comisie si birouri suprapopulate cu angajati.
 Iar tu, persoana cu dizabilitate locomotorie grava, te vezi nevoit sa completezi cererea ce-ti este pusa in fata de un angajat, stand in picioare, aplecat deasupra unui colt de birou caci pentru tine nu mai existau scaune in acea institutie.
   Traim in Romania, ce asteptari sa mai avem?!













Cum iti poti cunoaste drepturile cand ai o dizabilitate?

E dificil sa schimbi mentalitatea oamenilor...

  Va mai amintiti postarile mele in care prezentam greutatile pe care le intampina persoanele cu dizabilitati cand incearca sa-si faca cumparaturile (Magazine cu handicap  si Au nevoie persoanele cu dizabilitati de asistenta la cumparaturi? )  ?
  Dupa experientele neplacute descrise in cele doua postari imi propusesem sa nu mai calc niciodata in hipermaketul in cauza si cu toate acestea...iata-ma intr-una din zile iarasi aici, impinsa de imprejurari independente de vointa mea.
Si daca tot am ajuns in acest loc am zis ca n-ar fi rau sa incerc sa-mi cumpar ceva ce aveam nevoie, sperand ca poate timpul de asteptare s-a mai micsorat dupa ce unul dintre coordonatorii magazinului promisese ca va tine o sedinta angajatilor si ca situatia se va remedia chiar daca nu pot acorda asistenta persoanelor cu dizabilitati.
Din nefericire, am descoperit ca nimic nu se schimbase. La fel ca si in ,,vizitele'' precedente, angajatii sunt mult prea ocupati ca sa-si mai faca timp sa-ti dea si tie produsul dorit asa ca esti nevoit sa pleci acasa nemultumit sau resemnat...
Si ce mai poti face in aceasta situatie? O reclamatie? N-ar folosi la nimic...asa cum n-a folosit nici precedenta!
  Concluziile, va rog, sa le trageti singuri!

Au nevoie persoanele cu dizabilitati de asistenta la cumparaturi?

   In ultima mea postare, Magazine cu handicap , va povesteam experienta neplacuta pe care am avut-o intr-un hipermaket din Focsani iar astazi am sa va prezint continuarea acelui episod.
  La doua saptamani dupa ce am trimis acea reclamatie pe site-ul hipermaketului in cauza, cand nu mai credeam ca cineva o citise macar, am fost sunata de un reprezentant al magazinului din Focsani care si-a cerut scuze pentru acel incident.
Frumos gestul dar aceste scuze nu vor rezolva situatiile de acest gen care se vor ivi in viitor, asa ca i-am zis ca n-ar fi rau sa se ia si masuri concrete care sa vina in sprijinul persoanele cu dizabilitati atunci cand vin sa-si faca cumparaturile, sugerandu-i ca hipermaketul respectiv, avand in vedere ca eu fusesem pusa de trei ori in acea situatie (poate au mai fost si alte persoane) sa asigura asistenta la cumparaturi persoanelor cu dizabilitati, acest lucru aducand nu doar un beneficiu acestor persoane ci si un plus de imagine pentru firma pe care o reprezenta.
Persoana in cauza m-a ascultat si a zis ca va transmite propunerea mea superiorilor. Dupa o saptamana m-a contactat pentru a-mi spune ca nu s-a luat hotararea finala in ce priveste propunerea mea dar superiorii se gandesc daca nu cumva o asemena facilitate ar fi jgnitoare pentru persoanele cu handicap iar eu i-am sugerat ca poate ar trebui consultate cateva persoane cu handicap inainte de a se ajunge la o asemenea concluzie. Dupa vreo alte zece zile, in sfarsit mi s-a comunicat dezicia finala: Fiind singura persoana cu dizabilitate care a facut o asemenea reclamatie si care a si lansat o asemenea propunere, ei nu pot lua aceasta masura. Au si ei dreptate!
   Au 41 de hipermaketuri in intreaga tara...  Oare eu am fost singura care a fost pusa in aceasta situatie? Si nu doar o data ci de trei ori!
   Nici o alta persoana cu dizabilitati din Romania oare nu ar avea nevoie sa fie asistata cand isi face cumparaturile in Dedeman sau in oricare hiper sau supermaket din tara, de un angajat al acestora?
Pentru o mai buna intelegere va recomand sa cititi si : http://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/1588810968-schimba-ceva-invata-sa-intelegi-magazinele-cu-handicap.html

,,Diferiti dar egali''

  La inceputul acestei luni in intreaga lume s-a sarbatorit Ziua Internationala a Persoanelor cu Handicap.
  Pe cand eram copil nu cunosteam semnificatia cuvantului ,,dizabilitate'' iar cuvantul ,,handicap'' il auzisem pronuntat de copii si de adulti, deopotriva, ca pe o jignire.
Mai apoi viata m-a dus pe un drum pe care eu insami am devenit o persoana cu dizabilitati.
Mult timp m-am luptat cu aceasta ,,pecete'' nevrand sa-mi accept handicapul, sperand ca intr-o zi acesta va disparea...Dar tot viata m-a invatat ca duceam o lupta gresita, ca acest cuvant nu ma schimba pe mine ca persoana. Eu ramaneam aceeasi chiar daca acceptam ca am o dizabilitate.
Poate ca cei ce nu ma cunosc vad in mine handicapul meu dar eu nu ma consider cu nimic diferita.
Chiar daca ma deplasez mai greu decat ceilalti si am nevoie de ajutor cand desfasor diverse activitati fizice care pentru altii par banale, visez, iubesc, rad si plang la fel ca si ceilalti ce nu au un handicap.
Chiar daca in viata de zi cu zi ma confrunt cu mai multe obstacole, escaladarea lor imi aduce la fel de multa bucurie ca si succesele persoanelor fara dizabilitati iar fericirea are acelasi gust, indiferent daca ai o dizabilitate sau nu!

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, peste un miliard de oameni, adică 15% din populația lumii trăiesc cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre ei provin din țări dezvoltate, iar 50% nu au acces la sistem de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este și aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt copii, iar probabilitatea ca aceștia să se confrunte cu violența este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme. 
De asemenea ONU mai atrage atenția că este foarte important să conștientizăm că dizabilitatea este parte a condiției umane și că toți ne naștem sau dobândim dizabilități mai mult sau mai puțin grave în timpul vieții. Precizarea este făcută în contextul, în care imaginea în societate a persoanelor cu dizabilități este adesea rezultatul prejudecăților, al stigmatizării și al discriminării.
În aceste condiții, se consideră că prin acordarea de drepturi persoanelor cu probleme, se creează oportunități reale pentru această categorie care își poate astfel consolida propriile capacități și își poate fixa singură prioritățile.

De Ziua Mondială a Artritei – Scrisoare adresată Poliartritei Reumatoide

  ,, Ai apărut în viaţa mea într-un moment inoportun. Erau ultimile zile de vacanţă... Urma să încep clasa a XI-a. Dar probabil nici un moment nu ar fi fost potrivit, vreodată să-ţi faci simţită prezenţa.

 Nu te cunoşteam... Nu auzisem niciodată de tine. Era ca şi cum n-ai fi existat pe lume. Si ai apărut dând buzna în viaţa mea, într-o zi însorită. La început nu prea te-am băgat în seama, începusem şcoală, aveam mult de învăţat şi n-aveam timp pentru nici un fel de vizite iar tu probabil ai fost nemulţumită de atitudinea mea şi ai încercat să te răzbuni, transformându-mi încet, încet viaţa într-un chin. Astfel am devenit terorizată de un dictator nemilos pe care nu reuşeam să-l cunosc şi să-l înţeleg.

  Într-un timp foarte scurt ai preluat controlul vieţii mele fără să-ţi pese că eram doar un copil care nu se putea apăra.

Precum un taifun ai alungat toate visele  şi bucuriile mele, lăsând în urmă un teren arid în sufletul meu, pe care puteau creşte doar durerea şi lacrimile.

Ai venit fără să fii invitată, dar parcă ţi-ar păsa ţie de aşa ceva, şi mi-ai furat adolescenta şi tinereţea!

Şi nu te-ai mulţumit cu atât...m-ai ţintuit zece ani din viaţă mea în pat, pentru că aşa ai vrut tu.

Mi-ai alungat visul de a avea un job, mi-ai furat orice oportunitate de a călători şi a cunoaşte lumea şi cel mai dureros e că mi-ai furat dreptul de a fi mamă.

Te-am urât mulţi ani pentru că m-ai făcut să mă simt prizoniera ta. Un condamnat fără nici un drept de apel. Prizonier în propriul meu corp.

Au trecut peste 24 de ani de când mi-ai devastat viaţa şi...încet, încet am învăţat să te cunosc şi să convieţuiesc cu tine.

  Ar fi nedrept dacă totuşi n-aş recunoaşte că tu m-ai învăţat să privesc viaţa altfel...să observ chiar şi florile ascunse printre spini şi să descopăr că miros mai frumos decât orice altă floare.

M-ai învăţat să văd oamenii altfel, să preţuiesc bucuriile spirituale mai mult decât pe cele materiale. M-ai învăţat să preţuiesc tot ce e bun în viaţa mea.

  Dacă la început te-am urât şi mi-am dorit cu disperare să scap de ţine, acum ştiu că faci parte din mine pentru totdeauna şi tot ce-mi doresc e pace şi armonie.

Şi dacă tot ne cunoaştem de atât de mult timp, îmi mai doresc ceva de la ţine...

Să nu mai faci şi altora ce mi-ai făcut mie. Voi luptă pentru ăsta cu toată puterea mea.

Lăsa copiii să descopere lumea fără că tu să-ţi faci simţită prezenţa în viaţa lor! Lăsa adolescenţii să viseze şi tinerii să cunoască iubirea!  Lăsa chiar şi bunicii să-şi crească liniştiţi nepoţii!

  Nu mai da năvală şi în viaţa altor oameni ci mulţumeşte-te cu mine şi cu alţii ca mine care deja te-am cunoscut. Fii mai blândă! Lăsa capriciile deoparte!

Lasă-ne să ne bucurăm de tot ce e frumos în viaţă!

  Nu pot să spun că ai început să-mi fii dragă, pentru că aş minţi, dar pot să-ţi spun că am învăţat să te respect!’’

Poliartita este o boală autoimună care afectează articulaţiile mici, în special pe cele ale mâinilor, provocând dureri, inflamaţii, rigiditate şi, în timp, pierderea mobilităţii.

Aproximativ 1% din populaţia generală a României (200.000 persoane) este afectată de poliartrită reumatoidă, incidenţa fiind de trei ori mai mare la femei, comparativ cu bărbaţii. Vârsta medie la debut este între 25-40 de ani. În contextul în care sunt afectate persoane tinere, iar boala are o evoluţia severă, cronică şi invalidantă, nu este doar o problemă medicală, ci şi una socială. Poliartrita reumatoidă afectează viaţa profesională, aproximativ 20-30% dintre pacienți suferă de dizabilitate permanentă legată de muncă încă din primii 2-3 ani de boală, iar 60% dintre aceştia îşi pierd locul de muncă în primii 10 ani de la declanşarea bolii. 

Conform studiilor, incidenţa poliartritei creşte anual cu 2,5% la femei şi 0,5% la bărbaţi, afecţiunea reprezentând aproximativ 10% din totalul bolilor reumatice. Pe de altă parte, afecţiunile reumatice reprezintă  a doua cauză de dizabilitate la nivel internaţional, conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Poliartrită reumatoidă netratată său tratată necorespunzător poate afecta şi alte organe precum inima, plămânii sau rinichii. Din totalul cazurilor de deces înregistrate la pacienţii cu poliartrită reumatoidă, 40% sunt cauzate de afecţiunile cardiovasculare, 20% de infecţii (în principal cele ale plămânilor) iar restul de complicaţii renale, neurologice sau de afecțiuni maligne (leucemie, mielom multiplu).

Pierderea treptată a funcţiilor afectează orice domeniu, de la locul de muncă, la petrecerea timpului liber sau relaţiile sociale.

  Bolile reumatice afectează la nivel mondial 1,7 miliarde de oameni şi ocupă locul patru ca impact asupra sănătăţii generale a populaţiei lumii, cu o creştere de 45% în ultimii 20 de ani. În Uniunea Europeană, aproximativ 100 milioane de persoane suferă de boli reumatice, 25% din totalul costurilor produse de boli fiind cauzate de acestea.

  Data de 12 octombrie marchează Ziua Mondială a Artritei. În acest an, Ziua Mondială a Artritei se desfăşoară, în întreaga lume, sub sloganul  “High 5 pentru Ziua Mondială a Artritei” ce îndeamnă la postarea unui High 5 virtual pentru sensibilizarea şi conştientizarea opiniei publice asupra bolilor reumatice şi musculoscheletice.

Cine parcheaza pe locurile destinate persoanelor cu dizabilitati?

    Legea nr. 448/2006 republicata 2008, legea privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu     handicap

,, Art. 65
(1) In spatiile de parcare de pe langa cladirile de utilitate publica, precum si in cele organizate vor fi adaptate, rezervate si semnalizate prin semn international cel putin 4% din numarul total al locurilor de parcare, dar nu mai putin de doua locuri, pentru parcarea gratuita a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap.''
   In majoritatea parcarilor din marile orase vedem amenajate aceste locuri speciale destinate persoanelor cu dizabilitati dar v-ati intrebat vreodata cine foloseste aceste locuri?
Eu mi-am pus aceasta intrebare si de multe ori am incercat sa aflu si raspunsul. N-am vazut niciodata pe vreuna dintre masinile parcate pe aceste locuri vreun insemn (ma refer la ,,celebrul'' cardul-legitimatie: http://iuli-ana.blogspot.ro/2015/09/odiseea-obtinerii-cardului-legitimatie.html) ca ar apartine sau ar transporta o persoana cu dizabilitati.
Ba mai mult, intr-una dintre cele mai mari parcari din Focsani ce apartine unui centru comercial, un singur loc putea fi folosit ( si acela ocupat in momentul in care am facut fotografiile de o masina fara card-legitimatie), celelate locuri fiind blocate cu piloni.
  Specific pentru Romania, nu? Facem lucrurile ca sa existe, nu ca sa ajutam pe cel ce are nevoie.
Cat despre soferii valizi care parcheaza pe aceste locuri...Fara cuvinte!

Odiseea obtinerii cardului-legitimatie pentru parcare gratuita

 E greu sa-ti obtii drepturile in Romania...Nu as sti sa spun a cui e vina...
Birocratia excesiva? Incompetenta anumitor functionari? Lipsa comunicarii intre anumite institutii publice? Noi, cetatenii, pentru ca nu suntem mai insistenti in a ne cere drepturile?
Poate ca toate acestea la un loc!
  In urma cu cateva luni, am hotarat ca vreau sa beneficiez de toate facilitatile pe care mi le da certificatul de incadrare in grad de handicap, asa ca mi-am zis ca trebuie sa obtin si cardul-legitimatie pentru parcare gratuita dar totul s-a transformat intr-o odisee tragi-comica.
  Pentru ca nu stiam cine elibereaza aceste carduri, mai intai am mers la Directia pentru Protectia Persoanelor cu Handicap. De aici am fost indrumati la Directia de Dezvoltare a Serviciilor Publice Focsani iar de aici la Primaria de care apartinem. Aici insa ne-am blocat. Nu eliberasera niciodata asa ceva si ne-au indrumat spre Postul de Politie din localitate care, bineinteles, nu avea nici o legatura cu problema noastra.
Obositi de atatea drumuri si nestiind unde sa mai mergem, am renuntat...dar dupa o luna mi-am zis ca trebuie sa gasesc o solutie acestei probleme, asa ca am luat-o de la capat si ne-am prezentat iarasi la Primare cu cererea si celelalte acte necesare pentru eliberarea cardului in cauza. Dupa doua zile, de la Primarie ni s-a spus ca aceste carduri pot fi cumparate de la o librarie din Focsani iar ei ni-l vor viza.
Dar ...la libraria in cauza aflam ca n-au avut niciodata asa ceva si mergem iarasi la DPPH, rugand sa ni se arate macar cum arata un card.
Aici, ghinion, ajungem pe la 10,30 iar domnul care ne trimisese prima data la Directia de Dezvoltare ne-a spus ca ne va da toate detaliile de care aveam nevoie dar sa asteptam sa ia masa mai intai.
Asadar ne inarmam cu rabdare si asteptam cuminti in hol sa termine, cu speranta ca de data asta poate chiar vom primi niste informatii utile dar de unde atata noroc?!
Domnul ce ne promisese ca ne ajuta, ne cheama in birou dar pentru a ne citi fragmentul din lege in care era descris cardul, pe care de altfel il citisem si eu pe net iar la insistentele mele de a ne arata un card aflam ca nici dumnealui n-a vazut vreodata vreunul.
Asa ca plecam iarasi fara sa fi facut vreun progres si hotaram sa mergem iar la Directia de Dezvoltare cu speranta ca aici vom vedea macar cum arata unul.
Daca prima data fusese aici doar sotul, acum hotaram sa merg si eu dar la intrare ma intampina o treapta foarte inalta ce nu se vrea urcata de o persoana cu mobilitate redusa ca mine. Oare toate persoanele cu handicap ce vin aici pentru acest card-legitimatie sunt urcate de apartinatori pe acea treapta? Dar oare cu cele doua etaje ce le asteapta imediat dupa ce au trecut de hopul cu treapta cum se descurca?
Aceste institutii nu sunt obligate sa aiba rampe de acces si lifturi? Cum elibereaza anumite documente persoanelor cu handicap daca acestea nici nu au acces in cladire?
  Eu, dupa doua etaje urcate, obosita, vai de mine, ajung in sfarsit sa vad cum arata un card-legitimatie pentru parcare gratuita. O doamna draguta ne-a aratat unul dar ne-a zis ca ei nu ne pot da unul tipizat care sa fie vizat de Primaria noastra asa ca incercam sa gasim prin Focsani un loc unde sa ne fie si noua imprimat unul dar in zadar...
   Obositi de atatea drumuri, sotul hotaraste sa faca el pe pc un asemenea document. Zis si facut!
A doua zi ne prezentam la Primarie le spunem ce si cum sa completeze si gata.
  Incurcate sunt caile birocratiei romanesti...
Cum e posibil ca o persoana cu handicap locomotor grav sa fie purtata atat pe drumuri pentru a-si obtine drepturile?
Nu e de mirare ca multi renunta la drepturile lor...

Cum iti poti cunoaste drepturile cand ai o dizabilitate?

  V-ati intrebat vreodata cui trebuie sa se adreseze o persoana ce are o dizabilitate pentru a afla ce drepturi are?
Cele mai multe persoane cu handicap nu au studii care sa le ajute sa cunoasca legile ce li se adreseaza, sa le interpreteze, asa ca ce le ramane de facut?
Daca au net probabil incep sa caute informatii pe site-uri, grupuri, forum-uri ce le sunt destinate...Dar daca nu au acces la net sau vor o informatie dintr-o sursa cat mai credibila ce le ramane de facut?
Cea mai sigura modalitate de informare si cea mai facila ar fi un apel la Directia pentru Protectia Persoanei cu Handicap(Autoritatea pentru Protectia Persoanei cu Handicap), nu?
Aici sunt oameni ce cunosc legile ce li se adreseaza persoanelor cu handicap si sunt angajati tocmai pentru a-i ajuta. Dar oare asa se intampla intotdeauna?
  Eu in urma cu doua luni am sunat pentru a afla de ce facilitati beneficiaza persoanele cu dizabilitati atunci cand achizitioneaza un autoturism neadaptat. Ce raspuns credeti ca am primit? Rovinieta si impozit gratuit.
Inainte de a suna citisem legea 448/2006 si citisem si multe articole pe aceasta tema care se cam contraziceau asa ca am crezut ca cei de la DGPPH Vrancea sunt cea mai credibila sursa.
  Saptamana trecuta am mers persoanal la sediul institutiei in cauza pentru a afla ce acte sunt necesare pentru a beneficia de facilitatile mai sus numite si mi s-a inmanat o lista destul de lunga, unora dintre ele chiar nevazandu-le rostul.
Tot atunci am intrebat daca si cum putem primi cardul-legitimatie pentru parcare si am fost indrumati spre Directia de Dezvoltare, recomandandu-ni-se sa ne prezentam acolo la 7.30 dimineata.
Dupa cateva zile de alegat dupa actele cerute de acestia, ne prezentam la ora indicata la Directia de Dezvoltare dar surpriza...Domnul la care fusesem trimisi ne-a zis ca legea a fost schimbata(n-a stiut sa ne dea mai multe detalii)  si ne-a trimis la Primaria de care apartinem. Aici insa ni s-a spus ca ei n-au mai eliberat asa ceva si eventual sa cerem la Politie, poate ne dau ei.
  Cand ne-am prezentat la DGPPH Vrancea aflam ca de fapt nu ne pot face dosarul pentru rovinieta deoarece masina nu e adaptata. Dar oare aceeasi angajati nu stiau acest lucru si cu cateva zile in urma? S-au apucat cumva in aceste zile sa citeasca legea? Nu era normal sa o cunoasca deja si sa ne spuna acest lucru de la inceput si nu dupa ce ne pusesera sa alergam dupa un brat de acte?
  In cele din urma am renuntat noi si la card si la rovinieta gratuita  in asteptarea promulgarii modificarii legii 448.
  Domnii de la DGPPH atunci cand au fost intrebati de ce nu am fost informati corect de la inceput nu au avut un raspuns pentru noi dar inca ne mai cer si alte acte pentru rovinieta.
Prin urmare cum ar trebui sa se descurce o persoana cu handicap in acest noian de interpretari al legilor daca chiar cei de la DGPPH nu stiu sa ofere informatii corecte? Oare care este rolul acestor oameni acolo?
  Singurul care merita multumirile noastre este domnul director al institutiei mai sus numite care si-a facut timp sa vorbeasca cu noi dar chiar si dumnealui ...poate ar trebui sa-si cunoasca mai bine angajatii.

Calatoria cu trenul

  Nu mai calatorisem cu trenul de peste 21 de ani...
  Apropiatii imi spuneau ca trenurile sunt  mult prea inalte iar peronurile mult prea joase pentru ca eu sa pot urca/cobora in/din tren asa  ca dupa ce m-am imbolnavit nu m-am mai incumetat sa repet aceasta experienta...dar in urma cu doua saptamani o jurnalista de la un ziar local, careia ii multumesc, mi-a spus ca CFR Calatori ofera asistenta persoanelor cu mobilitate redusa ce vor sa calatoreasca cu ei.
Aceasta stire m-a bucurat, m-am gandit ca in sfarsit se mai schimba lucrurile si pe la noi, astfel ca dupa ce am postat aceasta informatie pe www.dizabil.eu , care a suscitat destul de mult interesul persoanelor cu dizabilitati, mi-am zis ca nu pot sfatui pe altii sa circule cu trenul daca n-o fac eu insami, asa ca am completat formularul de pe site-ul mai sus numitei companii prin care solicitam asistenta intrucat chiar trebuia sa ajung peste cateva zile in Bucuresti.
  In numai doua zile am primit si raspunsul. Mi se spunea ca doar in anumite statii se poate oferi asistenta (vezi aici). Eu puteam primi asistenta in Bucuresti, Gara de Nord. Focsaniul nu oferea o asemenea asistenta dar mi se spunea ca la urcarea/coborarea in Focsani voi fi ajutata de angajatii din tren.
  In ziua in care era programata aceasta calatorie am avut emotii...Ma temeam ca angajatii ce ar fi trebuit sa ma ajute vor uita acest lucru iar eu nu voi reusi sa ajung in Bucuresti, asa ca la plecare am ales alt mijloc de transport dar dupa ce mi-am rezolvat acolo toate treburile m-am prezentat in Gara de Nord hotarata sa ma intorc acasa cu trenul. Aici, sefa de tura, o doamna foarte draguta m-a asigura ca inainte cu 30 de minute de plecarea trenului cineva va veni si ma va ajuta sa urc in tren. Asa s-a si intamplat. La ora stabilita doi domni, foarte amabili m-au condus la tren, m-au urcat pe brate si mi-au aratat locul pe care il aveam rezervat.
De asemenea, cand am ajuns in gara din Focsani controlorul trenului m-a coborat pe brate si m-a lasat pe peron.
Se pare ca avusesem emotii degeaba, ei isi luasera treaba in serios. Asa ca ...as vrea sa multumesc angajatilor CFR  care m-au ajutat in Gara de Nord dar si domnului controlor care m-a ajutat sa cobor din tren. Niste oameni cum rar intalnesti!
  Si totusi...mi-as fi dorit ca CFR-ul sa acorde asistenta prin alte mijloace. Poate ar fi mai bine pentru angajati sa acorde ajuror folosindu-se de o scarita suplimentara, o rampa sau poate chiar un lift hidraulic, ca sa nu ma vorbesc de dotarea companiei cu trenuri mai joase sau peroane mai inalte.
  Ce se intampla oare cand persoana care solicita asistenta are ceva mai multe kilograme decat mine?
  Dincolo de toate aceste ganduri, cert e ca am calatorit cu trenul dupa foarte multi ani!

Incadrarea in munca a persoanelor cu handicap

  Deşi reglementată de lege şi încurajată prin tot felul de subvenţii şi facilităţi, încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap rămîne în continuare o problemă departe de a fi rezolvată. Există încă destui angajatori care privesc aceşti oameni - care deseori au calificări, ba chiar şi facultăţi - ca pe o bătaie de cap, care e mai bine să fie ignorată. Totodată, mai există şi în rândul multor persoane cu handicap nu doar teama de a se integra într-o colectivitate ce poate arăta ostilitate, ci şi obişnuinţa de a trăi din indemnizaţia de handicap.

  În momentul de faţă, în Vrancea trăiesc aproape 18 mii de persoane adulte cu handicap, peste patru mii fiind încadrate în gradul grav, alte aproximativ 11 mii în gradul accentuat şi peste 2.518 în gradul mediu. Foarte puţini dintre aceştia au dorit şi au şi reuşit să obţină un serviciu. 

   Potrivit celor spuse de Daniela Brihoianu, purtătorul de cuvânt al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Vrancea, pe parcursul anului trecut, Centrul de sprijin pentru persoane cu dizabilităţi din cadrul instituţiei a reuşit încadrarea în muncă pentru doar 12 persoane cu dizabilităţi.

   Anul acesta, până în prezent, nu a fost încadrată în muncă nicio persoană cu handicap, AJOFM Vrancea având în evidenţe doar 33 de vrânceni din această categorie. „De la înfiinţarea acestui centru, adică din 2006 şi până în prezent, au fost consiliate un număr de 317 persoane şi s-au identificat locuri de muncă pentru 104 persoane, în meserii ca: maseur, CTC-ist în confecţii, consilier juridic, operator calculator, confecţioner îmbrăcăminte, confecţioner tâmplărie aluminiu, femeie de serviciu, manipulant, maseur etc.”, a declarat Daniela Brihoianu, accentuând faptul că în continuare, se întâmpină mari greutăţi în tentativele de angajare a acestor persoane. 

Nu doar că nu există locuri de muncă accesibilizate, dar trebuie dusă o adevărată luptă cu prejudecăţile potenţialilor angajatori şi cu inflexibilitatea însăşi a oamenilor cu dizabilităţi.

   Legea şomajului şi cea a promovării şi protecţiei drepturilor persoanelor cu handicap acordă o serie întreagă de subvenţii acelor angajatori care sunt dispuşi să treacă peste prejudecăţi şi să angajeze oameni din această categorie. Astfel, orice persoană cu handicap care doreşte să încheie un contract individual de muncă are acces gratuit la evaluare şi orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul şi gradul de handicap. „Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de handicap. Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, pu-blice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap    într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi”, prevede Legea nr. 448.  

   Totuşi, angajatorilor care nu se conformează acestei cerinţe, legea le dă o portiţă de scăpare, care a devenit în practică, un obicei. Ei scapă de obligativitatea angajărilor dacă plătesc lunar, către bugetul de stat, o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap; achiziţionează produse sau servicii de la unităţi protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat.

   Angajarea persoanelor cu handicap se poate face pe piaţa liberă a muncii, la domiciliu sau în forme protejate (loc de muncă protejat sau unităţi protejate autorizate). Legislaţia prevede că oamenii angajaţi la domiciliu trebuie să beneficieze, din partea angajatorului, de transportul la şi de la domiciliu al materiilor prime şi materialelor necesare în activitate, precum şi al produselor finite realizate. Persoanele cu handicap angajate în muncă au o serie de drepturi care se pare că nu sunt deloc pe placul potenţialilor angajatori, precum o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare, dar şi un preaviz de minim 30 de zile lucrătoare, acordat la desfa-cerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, pentru motive neimputabile acestuia. Persoanele cu handicap mai au dreptul la adaptarea rezonabilă a locului de muncă, dreptul de a lucra mai puţin de opt ore pe zi, în situaţia în care are recomandarea comisiei în acest sens, precum şi de scutire la plata impozitului pe salariu. 

   Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază, la rândul lor, de o serie de drepturi printre care: deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate şi achiziţionării utilajelor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie de către persoana cu handicap; deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum şi a cheltuielilor cu transportul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru munca la domiciliu; decontarea din bugetul asigurărilor pentru şomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare şi orientare profesională şi de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap.

   Angajatorii care încadrează în muncă, pe durată nedeterminată, absolvenţi din rândul persoanelor cu dizabilităţi primesc lunar, pentru fiecare absolvent, o sumă lunară reprezentând 1-1,5 înmulţit cu Indicele Social de Referinţă (ISR), pe o perioadă de 18 luni. Totodată, angajatorii care în raport cu numărul de angajaţi nu au obligaţia de a încadra în muncă persoane cu handicap, dar angajează astfel de oameni pe durată nedeterminată şi le menţin raporturile de muncă minim doi ani, primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană, o sumă egală cu ISR (500 lei). Nu beneficiază de aceste facilităţi angajatorii care în ultimii doi ani au fost în raporturi de muncă sau de serviciu cu persoanele pe care le angajează.(sursa:Monitorul de Vrancea)

  Se pare ca persoanele cu handicap au drepturi dar sanse destul de mici de a se angaja. Cati dintre voi, cei ce aveti un handicap v-ati dorit un loc de munca si ati si reusit sa-l gasiti?

E adevarat exista si destul de multe persoane care se multumesc cu acea indemnizatie pentru handicap si nu-si doresc mai mult dar sunt si persoane care tot incearca sa-si gaseasca ceva de lucru si care trebuie sa se multumeasca doar cu multe promisiuni, cuvinte frumoase ce insa n-au nici o sustinere in realitate.

 La  final,  puteti citi cate ceva din odiseea cautarii unui loc de munca pe care am trait-o si eu si va doresc mult succes in propria voastra cautare!

http://iuli-ana.blogspot.ro/2012/10/in-cautarea-unui-loc-de-munca.html 

htmlhttp://iuli-ana.blogspot.ro/2012/06/ce-sanse-ti-se-ofera-cand-ai-o.html

http://iuli-ana.blogspot.ro/2011/05/poti-lucra-acasa.html