Povestioare nostime din viata unor oameni celebri

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: "Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior."

 

Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă. "Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod", fu răspunsul. Celebrul compozitor Hans von Bülow, plimbandu-se intr-o seara prin Berlin, ingandurat, s-a lovit de un trecator. Acesta s-a oprit iritat si se rasti la muzician:

- Dobitoc!

Bülow isi scoase palaria si spuse:

- Incantat de cunostinta, numele meu este Bülow! 

 O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenorEnrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cantaretul repeta cateva arii intr-o camera de la etajul I , se prezenta la el maistrul. - Doriti sa terminam reparatiile luna asta?

 - Bineinteles! - raspunde Caruso.

 - Atunci, fiti amabil si nu mai cantati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte... 

 A fost, povestita mai tarziu de Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata.  >  

 Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atractie la masa unor aristocrati. Amfitrioana, cunoscuta pentru inteligenta sa cam subreda, facu imprudenta sa-l intrebe:  

 - Spuneti-mi, va rog: am auzit ca pestele regenereaza materia cenusie. Ce peste ma sfatuiti sa consum?  

 - Balena ! - raspunse prompt Shaw.   

 După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.

În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă: 

 -Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea? 

 Naiv, ţăranul i-a răspuns:

 - Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul. 

 Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă. Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt: 

 - Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult. Cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar! 

 

 N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti. Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea: 

 - Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.
Fapt ce se adeverea întotdeauna. 

 

Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot. 

 - Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.
- Acum o oră. 

- Ce măgar! a exclamat Caragiale. 

 Apoi, luându-l gura pe dinainte: 

 - Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!  

În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mananca nimic, gazda l-a întrebat: 

 - Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau? 

 - Internele, a răspuns acesta. A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!  

Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:
> - Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!

  În ajunul morţii înţeleptuluiSocrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filozof un cântec la liră.

- Păi cum - exclamă prietenul - mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou?!

Iar Socrate i-a răspuns:

- Dar când să-l mai învăţ, dragul meu?

Intr-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, vazandu-l pe filozoful Descartes cum se delecta cu niste specialitati culinare, ii zise in batjocura:

- Cum, si filozofii mananca lucruri atat de bune?

- De ce nu? - ii raspunse Rene Descartes -iti inchipui poate ca natura a creat lucruri delicioase numai pentru prosti?

In carnetele sale,Leonardo da Vinci si-a notat, alaturi de numeroase schite, studii, informatii, si unele anecdote spuse prietenilor. Iata una din ele:

Un pictor care avea niste copii foarte urati, fiind intrebat cum e cu putinta ca el, care a pictat tablouri atat de frumoase, are astfel de copii, a raspus ca:

"Tablourile le-am pictat ziua, in timp ce pe copii i-am facut noaptea!"

Cea mai importanta descoperire atribuita lui Pitagora este celebra teorema care-i poarta numele: patratul lungimii ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma patratelor lungimilor catetelor.

Legenda spune ca, dandu-si seama de importanta extraordinara a descoperirii sale, de bucurie, el a dat un mare ospat in cinstea zeilor, pentru care a sacrificat o suta de boi, la care au fost invitati atat bogatii, cat si saracii.

Despre aceasta imprejurare Hegel a facut o observatie ironica:

"A fost o veselie si o sarbatoare a spiritului. pe socoteala boilor!"

 Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna de Récamier, galant cu amîndouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfîrşit - spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită - dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?

- O, doamnă baroană - răspunse Talleyrand - sunt sigur că înotaţi ca un înger.

Obiceiul marelui dramaturg francez Jean Racine era să-şi declame versurile plimbându-se. Nu de puţine ori uita unde se află şi le recita cu glas tare. Patetismul cu care le spunea mişca de multe ori pe muncitorii care lucrau la palatul Tuilleries. Aceştia credeau despre dânsul că e un om deznădăjduit, care avea de gând să se sinucidă!

  

Henric VIII, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop laFrancisc I , regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

-Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

  

Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

- E penultimul dintre oameni!

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:- Ca să nu descurajez pe nimeni.