duminică, 29 ianuarie 2017

Oamenii ies in strada...E dreptul lor!

  Oamenii ies in strada pentru a protesta impotriva ordonantei gratierii si amnistiei...
  Pe Tolo.ro citesc:,, La aproximativ același număr de persoane, în ultimii 7 ani în centrele de asistență socială pentru dizabilități au murit 8.500 de persoane, față de 700 de oameni decedați în închisori.
 28.000 de deținuți, potrivit Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și 24.000 de persoane cu dizabilități aflate în îngrijirea statului, potrivit Ministerului Muncii; 100 de decese anual în închisori, conform ANP, 1.200 de decese pe an în centrele pentru persoanele cu dizabilități, din datele comunicate către Centrul de Resurse Juridice.'' Simple cifre...si totusi ce se ascunde in spatele lor?!

Nu pot sa nu ma intreb, oare guvernantii de ce nu plag si de mila persoanelor institutionalizate?! E drept ca e mai greu sa se identifice cu aceste persoane. S-au nascut sanatosi, in cazul unor afectiuni medicale au acces la cele mai bune tratamente, de cele mai multe ori in clinici din strainatate... Ei isi pot decide soarta, o persoana cu dizabilitate grava, lipsita si de sprijinul unor oameni dragi, nu se poate bucura de acest privilegiu.
  Un domn inregimentat in PSD intr-o discutie pe aceasta tema imi spune: ,,deci, dna Iuliana, sa inteleg ca pana nu se ajunge la 8500 de morti in inchisori... nu are rost sa ne alarmam!!! Nu stiam ca exista din partea celor cu dizabilitati o invidie fata de cei din inchisori pentru ca acestia au o mortalitate mai mica.''
Nu-l suspectez ca asta ar fi inteles. E o persoana inteligenta dar este politician. Unul mai mic ce-i drept ...dar cum sa-l fac sa inteleaga ca mi-as fi dorit sa manifeste aceeasi vehementa si pentru apararea drepturilor persoanelor cu dizabilitati din aceeasi ,,umanitate'' care il determina sa apere ordonanta propriului guvern?! Oricum nu cred ca-l intereseaza ce am eu de spus, asa cum nici guvernantii nu sunt interesati de mesajul protestatarilor ce au ales sa iasa in strada pentru a apara viitorul acestei tari.
  Un prieten din copilarie a muncit multi ani pentru a-si deschide o afacere. Lipsa de experienta l-a adus in situatia de a face greseli care i-au adus o condamnare penala si multe datorii. Dupa alti multi ani de munca a reusit sa-si plateasca datoriile si acum isi ispaseste pedeapsa. Un om cu un suflet mare ce si-a ajutat de cate ori a avut prilejul semenii si care in urrma unei greseli s-a ales doar cu multa suferinta, el si familia lui. El si altii ca el chiar daca au facut greseli au invatat din ele... Gratierea lor ar aduce beneficii comunitatilor din care fac parte. Dar oare de mila acestor oameni plang psd-istii si aliatii lor?! Sau de mila celor pe care ii asteapta afara conturi in banci, afaceri, case si masini de lux pe care nu le pot justifica. Cu acestia se pot identifica.
 Puterea, accesul nelimitat la resurse sunt mai importante decat stabilitatea si progresul unei tari pentru cei ce ne conduc... Iar PNL-ul e la bal...
  Oamenii ies in strada... Nu mai vor sa fie condusi de corupti... Si e dreptul lor! 

joi, 26 ianuarie 2017

O frumoasa intalnire

  Aflasem despre domnul  Radu Borcea din povestile bunicilor mei... Fusese coleg la ziarul Milcovul cu unchiul meu iar tatal dumnealui fusese coleg de scoala cu bunicul.

   Anul trecut am citit in presa despre lansarea primei dumnealui carti intitulata ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', dar desi mi-am dorit n-am reusit sa ajung la aceasta lansare asa ca in ciuda faptului ca amandoi eram legati sufleteste de localitatea in care eu traiesc iar dumnealui a copilarit, nu l-am intalnit niciodata.
   In urma cu cateva seri insa, fiind invitata la aniversarea celor 20 de ani de existenta ai Ziarului de Vrancea, minunata Silvia Vrinceanu ce la fiecare intalnire imi prezinta oameni la fel de minunati ca si ea, mi-a facut bucuria de a-mi-l prezenta pe dnul Borcea si brusc am pornit impreuna intr-o calatorie in trecut in care am reintalnit oameni dragi ce nu mai sunt printre noi dar care inca fac parte din fiinta localitatii pe care o iubeam deopotriva, unele dintre aceste persoane chiar fiind personaje ale cartii dumnealui. "Am scris această carte pentru oamenii din satul meu. Aveam această datorie", a declarat acesta.
   Va recomand sa cititi ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', carte in care jurnalistul prezinta drama traita de oamenii in mijlocul carora a crescut in timpul colectivizarii fortate. Rastocenii ce doresc sa citeasca aceasta carte o pot gasi la Primarie si la biblioteca Scolii Generale din localitate, autorul daruind fiecareia cate un exemplar.
  E o bucurie sa intalnesti astfel de oameni ce te ajuta sa descoperi noi valente ale oamenilor, locurilor si evenimentelor pe care credeai ca le cunosti. E o binecuvantare sa cunosti oameni care considera ca trecutul trebuie cinstit, rememorat si nu uitat pentru a impiedica astfel repetarea dramelor traite de inaintasii nostri.

duminică, 22 ianuarie 2017

Ocupatie de iarna...

  Daca din cand in cand va mai rataciti pe blogul meu iar in ultimul timp ati descoperit ca nu prea mai sunt de gasit pe aici sa stiti ca sunt foarte ocupata in iarna asta... In sfarsit am si eu un job full-time! Jobul meu inca nu poate fi gasit in nomenclatorul de meserii, desi sunt sigura ca mai sunt si altii care il practica, asa ca poate il voi inscrie eu, astfel as putea fi si eu prima la ceva.

Am inceput lucru de vreo cateva saptamani si lucrez cam 12 ore zilnic, chiar si sambata si duminica. Oricat as fi de sarguincioasa, noaptea insa  fac si eu pauza. Imi place atat de mult jobul meu incat nu renunt la el nici cand ies in oras. Nu l-am abandonat nici macar cand am fost la Bucuresti.
Familia mea nu e de acord cu profesia aleasa asa ca tot timpul imi zic sa mai pun ceva pe mine insa in fiecare dimineata imi pun tot ce gasesc prin sifonier pe mine si ma apuc de lucru, bineinteles!
Nu ma intrebati ce salariu am pentru ca sunt fata buna si fac totul voluntar. Trag cat pot acum caci odata cu venirea verii intru in somaj. Si-apoi trebuie sa ma gandesc si la pensie...
  Acum va rog sa ma scuzati dar trebuie sa ma intorc la lucru! Mai am inca de tremurat vreo doua ore! Bineinteles ca focul arde in soba dar constiincioasa cum sunt imi fac meseria adica tremur!

luni, 9 ianuarie 2017

Lecturile anului 2016

  A mai trecut un an, a inceput un altul... iar eu incerc sa pastrez traditia inceputa in urma cu doi ani ca la inceputul fiecarui nou an sa ma ,,laud'' cu ce am citit in anul precedent.
 Daca in 2014 reusisem sa citesc 31 de carti (vezi lista aici ) iar in 2015 parcursesem doar 12 carti ( aici ), in anul ce tocmai l-am incheiat n-am reusit sa insumez decat opt carti.
 Am inceput anul cu o carte mai ,,usurica''  intitulata Povesti adevarate - Calea spre fericire, apoi am continuat cu Bel-Ami - Guy de Maupassant, urmata de
                   Durerea vine de la Rasarit - Dragomir Oprea,
                   Omul in cautarea sensului vietii - Viktor Frankl,
                   Insula Purgatoriului - Lucian Ciuchita,
                   Firele Ascunse - Ioan Dumitru Denciu,
                   Suflet romanesc - Dan Puric,
                   Fii demn! - Dan Puric.

  Preferata mea in acest an a fost Omul in cautarea sensului vietii, o carte autobiografica scrisa de Viktor Frankl, fost psihiatru, fondatorul logoterapiei, pe care mi-am propus sa o recitesc dupa ce termin cartile ce ma asteapta pe birou.
  Locul doi in topul meu il ocupa Durerea vine de la Rasarit, scrisa de profesorul de istorie Dragomir Oprea, fiu al localitatii Rastoaca, in care traiesc si eu. Nu l-am cunoscut pe autorul cartii, drumul vietii purtandu-i pasii pe alte meleaguri insa randurile parcurse in acesta carte m-au facut sa ma simt mai apropiata ca niciodata de localitatea mea, de trecutul ei, de oamenii care i-au scris istoria. Este o carte autobiografica ce ne face sa traim alaturi de autor, de familia lui si de ceilalti rastoceni ai acelor vremuri, perioada celui de-al doilea razboi mondial si instalarea regimului comunist cu tot ce a adus el mai rau, colectivizarea, detentiile politice si tot convoiul de suferinte ce a impovarat sufletul taranului roman si nu numai.
 Va recomand sa cititi aceste doua carti! Sunt sigura ca nu veti regreta!
In rest... lui Dan Purin ii urmarisem fragmente din conferinte sau ii parcursesem articole de presa dar nu citisem nici una dintre cartile lui. Mi-au placut dar n-au fost o surpriza, cele doua carti citite de mine inscriindu-se in linia pe care o urmeaza autorul in toate prezentarile sale.
In ultimele zile ale anului 2016 citeam despre martirii neamului si sacrificiile acestora iar pe tv se derula lupta politicienilor pentru putere si ma intrebam daca toata suferinta inaintasilor n-a fost in zadar? Pentru ce au suferit acestia in inchisorile comuniste? Pentru demagogii ce detin fraiele acestei tari in prezent?
 O surpriza a fost pentru mine profesorul focsanean Ioan Dumitru Denciu despre care nu auzisem pana n-am primit doua din cartile sale de la o nepoata a sa, ce-mi este prietena de multi ani. Se pare ca exista multi scriitori contemporani chiar in apropierea nostra ce asteapta sa ii descoperim...
 Inchei acest periplu prin lumea cartilor citite de mine, dorindu-va sa aveti lecturi interesante in acest an! 

miercuri, 4 ianuarie 2017

Prima bucurie pe care mi-a oferit-o 2017

  Dupa atata rasfat culinar, urari de bine, ieri euforia sarbatorilor parea a se fi stins iar viata parea a-si relua fagasul, oferindu-mi prima zi ,,ca oricare alta'' a acestui an.
Nici macar cei doi braduti gatiti de sarbatoare, mandri nevoie-mare cu ale lor podoabe stralucitoare nu prea mai reuseau sa ma inveseleasca ...  Spre amiaza insa 2017 s-a gandit ca as avea nevoie de o bucurie si mi-a daruit-o fara zgarcenie cand usa camerei in care ma aflam s-a deschis iar inauntru a patruns o persoana pe care n-o mai vazusem de 15 ani.
 Il stiu de cand am inceput sa descopar lumea ce ma inconjura. Parintii imi povesteau ca atunci cand eram foarte mica venea sa imprumute carti iar pentru a-si arata recunostinta se oferea sa ma supravegheze cand ei erau ocupati. Tot el ma supraveghea si cand il insoteam amandoi pe tatal meu la pescuit. Mai apoi cand am crescut si eram in scoala primara, el era cel care ma ajuta sa dezleg tainele matematicii atunci cand pareau peste puterea mea de patrundere. Locuia la doar 50 de metri de noi asa ca am crescut impreuna, el fiind bineinteles ceva mai mare.
Timpul a trecut, el s-a casatorit, eu m-am imbolnavit iar la un moment dat drumurile ni s-au despartit, el parasind meleagurile natale.
  Apoi  mai tarziu rolurile s-au schimbat, eu devenind cea care s-a straduit sa-i dezlege tainele matematicii dar si ale altor materii ce se studiau in scoala gimnaziala fiului sau.
  Vesti despre el aflam destul de rar de la sotia lui. Nu eram singura pe care viata o punea la incercare. Si ei treceau prin propiile lor incercari... Astfel au trecut 15 ani in care el nu si-a mai vazut casa parinteasca si prietenii din copilarie.
Iar dupa atatia ani se intorsese pentru cateva zile si isi rupsese putin timp pentru a veni sa ma vada.
 ,,Am citit ce ai scris in ziar'', au fost primele lui cuvinte. Am reusit doar sa ingan un ,,m-ai recunoscut?''. Parca redevenisem copilul de odinioara. In 15 ani m-am schimbat si eu si el dar legaturile formate in copilarie se pare ca sunt mai trainice decat insusi timpul.
  Intr-o vreme in care are avem mii de prieteni pe retelele de socializare dar ne simtim singuri, intr-un timp in care prieteniile reale sunt tot mai rare, reintalnirea prietenilor din copilarie are un farmec aparte.
  De cate ori revedem un vecin alaturi de care am copilarit, un coleg din scoala generala sau chiar din liceu, copilul care eram odata revine in prezent aducand cu el candoarea, entuziasmul si bucuria cu care traiam tot ce ni se intampla in acele vremuri.