A trecut printr-un razboi, si-a pierdut cei doi frati mai mici, doi dintre cei trei copii, sotia si totusi viata il duce mai departe...E bunicul meu!
A implinit toamna trecuta 95 de ani si...asteapta sa i se deschida usa iar cand aceasta ii este deschisa fata ii se lumineaza. Nu prea mai aude dar are atat de multe de povestit incat nici nu mai e nevoie sa auda ce i se spune.
De cate ori intram la el ne intampina cu: ,,Mai, bunicule oare oi mai duce-o eu mult?! Am ramas cel mai batran din sat. Nu mai e nici unul...Toti s-au dus!''.
Apoi ne intreaba daca am vazut la stiri pe cine au mai chemat la DNA. E chiar mai informat decat noi...Iar dupa ce ne povesteste tot ce a mai vazut pe canalele de stiri, se intoarce la ale lui, vaitandu-se ca nu mai poate munci. De fiecare data ii reamintesc ca a muncit o viata si prin urmare acum trebuie sa se odihneasca dar el nu e multumit de raspunsul meu...Ar vrea sa mai mai poata cara ca alta data saci cu grane, sparge busteni, merge cu bicicleta 80 de km pana in Galati si cate si mai cate facuse in vremurile bune. Desi chiar inainte sa se raceasca vremea ma suparasem pe el pentru ca se dusese in doua carje sa taie lemne fara sa tina cont ca in urma cu doua luni avusese probleme mari din cauza hipertensiunii. Ii este greu sa accepte ca nu mai poate si nu mai are voie sa munceasca.
Incheind si acest subiect se intoarce de fiecare data in trecut, incepand sa ne povesteasca despre copilaria grea in care a fost nevoit sa munceasca pentru ca era cel mai mare dintre frati si despre regretul ca nu a putut urma mai mult de patru clase. Vremuri grele...
Ce poate urma dupa o copilarie dificila daca nu o maturizare inainte de vreme... inrolarea in armata si plecarea pe front. Ne povesteste ore in sir cat de speriati si nestiutori erau cand au plecat pe front.
Isi aminteste totul de parca a fost ieri. Se considera norocos ca in timpul prizonieratului din Rusia s-a imbolnavit si un alt roman ce lucra in spitalul in care a ajuns, l-a convins sa ramana ca infirmier. Ii ingana multumiri chiar si acum dupa aproape 70 de ani. Datorita acelui om milos a reusit dupa cativa ani, cand nu mai spera, sa revina in tara si sa-si revada familia.
De fiecare data povestea lui se termina cu bucuria revederii. Nimeni din sat nu mai credea ca cei plecati pe front se vor mai intorce...Si intr-adevar cei mai multi dintre cei plecati n-au reusit sa-si mai vada tara pentru care au luptat dar bunicul meu s-a numarat printre cei binecuvantati.
Nu uita nicodata sa ne povesteasca la final, ca si cand ar vrea sa ne inveseleasca dupa tristele povesti din timpul razboiului, si despre horele de altadata, despre frumusetea oamenilor si a obiceiurilor din acele timpuri.
Are atat de multe povesti de spus, fascinante pentru noi, dar din pacate in aceste zile in care cu totii parca suntem grabiti spre nicaieri, sunt tot mai putini cei ce au rabdare sa-l asculte.
Imi iubesc bunicul si mi-as dori ca Bunul Dumnezeu sa-l mai tina printre noi...
Oare noi la varsta senectutii vom avea ce povesti? Ar fi cineva interesat sa ne asculte ,,epopeele facebook-niene''?
A implinit toamna trecuta 95 de ani si...asteapta sa i se deschida usa iar cand aceasta ii este deschisa fata ii se lumineaza. Nu prea mai aude dar are atat de multe de povestit incat nici nu mai e nevoie sa auda ce i se spune.
De cate ori intram la el ne intampina cu: ,,Mai, bunicule oare oi mai duce-o eu mult?! Am ramas cel mai batran din sat. Nu mai e nici unul...Toti s-au dus!''.
Apoi ne intreaba daca am vazut la stiri pe cine au mai chemat la DNA. E chiar mai informat decat noi...Iar dupa ce ne povesteste tot ce a mai vazut pe canalele de stiri, se intoarce la ale lui, vaitandu-se ca nu mai poate munci. De fiecare data ii reamintesc ca a muncit o viata si prin urmare acum trebuie sa se odihneasca dar el nu e multumit de raspunsul meu...Ar vrea sa mai mai poata cara ca alta data saci cu grane, sparge busteni, merge cu bicicleta 80 de km pana in Galati si cate si mai cate facuse in vremurile bune. Desi chiar inainte sa se raceasca vremea ma suparasem pe el pentru ca se dusese in doua carje sa taie lemne fara sa tina cont ca in urma cu doua luni avusese probleme mari din cauza hipertensiunii. Ii este greu sa accepte ca nu mai poate si nu mai are voie sa munceasca.
Incheind si acest subiect se intoarce de fiecare data in trecut, incepand sa ne povesteasca despre copilaria grea in care a fost nevoit sa munceasca pentru ca era cel mai mare dintre frati si despre regretul ca nu a putut urma mai mult de patru clase. Vremuri grele...
Ce poate urma dupa o copilarie dificila daca nu o maturizare inainte de vreme... inrolarea in armata si plecarea pe front. Ne povesteste ore in sir cat de speriati si nestiutori erau cand au plecat pe front.
Isi aminteste totul de parca a fost ieri. Se considera norocos ca in timpul prizonieratului din Rusia s-a imbolnavit si un alt roman ce lucra in spitalul in care a ajuns, l-a convins sa ramana ca infirmier. Ii ingana multumiri chiar si acum dupa aproape 70 de ani. Datorita acelui om milos a reusit dupa cativa ani, cand nu mai spera, sa revina in tara si sa-si revada familia.
De fiecare data povestea lui se termina cu bucuria revederii. Nimeni din sat nu mai credea ca cei plecati pe front se vor mai intorce...Si intr-adevar cei mai multi dintre cei plecati n-au reusit sa-si mai vada tara pentru care au luptat dar bunicul meu s-a numarat printre cei binecuvantati.
Nu uita nicodata sa ne povesteasca la final, ca si cand ar vrea sa ne inveseleasca dupa tristele povesti din timpul razboiului, si despre horele de altadata, despre frumusetea oamenilor si a obiceiurilor din acele timpuri.
Are atat de multe povesti de spus, fascinante pentru noi, dar din pacate in aceste zile in care cu totii parca suntem grabiti spre nicaieri, sunt tot mai putini cei ce au rabdare sa-l asculte.
Imi iubesc bunicul si mi-as dori ca Bunul Dumnezeu sa-l mai tina printre noi...
Oare noi la varsta senectutii vom avea ce povesti? Ar fi cineva interesat sa ne asculte ,,epopeele facebook-niene''?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu