De ce nu ne mai iubim batranii?

  Au cunoscut fata hidoasa a saraciei din frageda pruncie, fiind nevoiti sa munceasca inca, de la varsta la care noi jucam sotron, pentru a imputina lipsurile familiei. Au luptat in razboi cunoscand teama, umilinta, infometarea in timpul prizonieratului din lagarele siberiene. Dar Dumnezeu le-a fost alaturi si le-a calauzit pasii, cand nu mai sperau, spre pamantul pe care s-au nascut si pe care l-au iubit.
Si-au construit casele cu propriile lor palme. Au muncit din greu pentru a scoate roadele pamantului, din ele intretinandu-si copiii si poate si nepotii.
  Nici un efort n-a fost prea mare pentru ei. N-au vrut ca ai lor copii sa cunoasca ca si ei lipsurile. Au vrut ca acestia sa mearga la scoala si sa ajunga oameni mari chiar daca ei, parintii parcurgeau zeci de kilometri pe jos sau sute pe bicicleta pentru a ajunge la prunci cu merinde.
Au iubit si au suferit in tacere, cu demnitate! Si au muncit! Mai presus de toate au muncit! Nu au stiut ce inseamna luxul si comoditatea.
  Ei tot ce au obtinut, au obtinut cu mari eforturi pe care le-au facut din iubire pentru familie si glia pe care calcau iar acum ajunsi la varsta senectutii cand nu mai pot munci simt ca viata lor nu mai are sens.
Nimeni nu mai are nevoie de ei. Mainile le tremura. Pana si cana cu apa o ridica cu dificultate.
Nu mai aud bine si nu inteleg de ce cei pe care i-au crescut cu mari sacrificii se supara pe ei cand scapa mancarea pe jos.
Nu inteleg de ce nepotii, care pana mai ieri veneau cand aveau nevoie de bani pentru vacante iar ei rupeau bucurosi din pensia lor oricum prea mica doar pentru ai face fericiti, acum nici nu le mai deschid usa.
Traiesc din amintiri dar nimeni nu mai are timp sa ii asculte.
Au muncit, au iubit iar acum au devenit o povara.
Nimeni nu mai are ragaz sa le stearga lacrimile... Nimeni nu mai are timp sa-i iubeasca... Mai au doar credinta in Dumnezeu...