In urma cu cateva zile, inca de dimineata am tot vazut distribuita pe facebook o stire despre evacuarea unei familii din propria locuinta dupa ce au girat cu aceasta un escroc.(vezi stirea aici)
Am citit-o fara sa-i acord insa o atentie speciala. Sa ramai fara un acoperis deasupra capului e o tragedie dar cu asemenea tragedii suntem bombardati de media din Romania in fiecare zi...
Spre seara insa un anumit detaliu din aceeasi stire m-a facut ,,sa incremenesc''. Am realizat ca acea casa nu era o casa oarecare, era ,,casa cu flori'' a prietenei mele din copilarie... Singura prietena din acea perioada idilica cu care mai pastrez legatura. Singura care in ziua nuntii mele a sunat pana a reusit sa vorbeasca cu mine, vrand sa-mi simta fericirea macar prin intermediul telefonului daca fizic nu putea fi alaturi de mine.
De peste 15 ani, ea si sotul ei lucreaza in afara tarii si tot ce au reusit sa economiseasca au investit in ,,casa cu flori'' (avea balconul plin cu flori si toata lumea o numea astfel).
Veneau in tara doar iarna, de sarbatori pentru doua saptamani... Vara cand toti ceilati plecau in vacanta, ei munceau pentru a termina casa visurilor lor.
Chiar si iarna trecuta imi povestea cat de greu le-a fost sa-si creasca singuri copilul acolo, fiind nevoiti sa alerge intre cresa, serviciu si casa. Imi povestea si cum din cauza oboselii cronice s-a impiedicat, a cazut si si-a luxat un genunchi si cu o durere infioratoare, ajutata de o carja a plecat la munca, afisandu-si vesnicul zambet pe chip pentru a-si ascunde suferinta in fata copilului ei.
De fiecare data o certam ca munceste prea mult dar ea radea si ma intreba cand sa munceasca, la batranete?!
Si-a pierdut mama dupa o grea suferinta iar dupa zece ani aceeasi boala cumplita avea sa-i rapeasca si tatal dar ea a gasit forta sa mearga mai departe varsandu-si preaplinul sufletului mai intai asupra sotului si familiei lui, apoi si asupra ,,luminii ochilor'' ei, copilul.
Acum prietena mea cea vesela a ramas fara locuinta pentru care a muncit o viata...
De ce? Pentru ca avut incredere absoluta in soacra ei si sotul acesteia, casa fiind construita pe terenul acestora iar acestia au girat cu ea imprumutul altcuiva, fara ca macar sa ceara acordul copiilor.
Parintii ne iubesc intotdeauna si totusi... nu pot sa nu ma intreb acum, oare cat de multa incredere putem avea in cei dragi? Pana unde poate merge aceasta si unde ar trebui sa se opreasca?
Oare cat de multa incredere putem avea in prieteni sau simple cunostinte? Putem merge pana acolo incat sa riscam sa ne pierdem propria locuinta doar pentru a-i ajuta?
Iisus ne indeammna sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine si cu toate acestea, oare ar trebui sa punem in pericol viitorul nostru, al copiilor si nepotilor nostri de dragul acestuia?
Am citit-o fara sa-i acord insa o atentie speciala. Sa ramai fara un acoperis deasupra capului e o tragedie dar cu asemenea tragedii suntem bombardati de media din Romania in fiecare zi...
Spre seara insa un anumit detaliu din aceeasi stire m-a facut ,,sa incremenesc''. Am realizat ca acea casa nu era o casa oarecare, era ,,casa cu flori'' a prietenei mele din copilarie... Singura prietena din acea perioada idilica cu care mai pastrez legatura. Singura care in ziua nuntii mele a sunat pana a reusit sa vorbeasca cu mine, vrand sa-mi simta fericirea macar prin intermediul telefonului daca fizic nu putea fi alaturi de mine.
De peste 15 ani, ea si sotul ei lucreaza in afara tarii si tot ce au reusit sa economiseasca au investit in ,,casa cu flori'' (avea balconul plin cu flori si toata lumea o numea astfel).
Veneau in tara doar iarna, de sarbatori pentru doua saptamani... Vara cand toti ceilati plecau in vacanta, ei munceau pentru a termina casa visurilor lor.
Chiar si iarna trecuta imi povestea cat de greu le-a fost sa-si creasca singuri copilul acolo, fiind nevoiti sa alerge intre cresa, serviciu si casa. Imi povestea si cum din cauza oboselii cronice s-a impiedicat, a cazut si si-a luxat un genunchi si cu o durere infioratoare, ajutata de o carja a plecat la munca, afisandu-si vesnicul zambet pe chip pentru a-si ascunde suferinta in fata copilului ei.
De fiecare data o certam ca munceste prea mult dar ea radea si ma intreba cand sa munceasca, la batranete?!
Si-a pierdut mama dupa o grea suferinta iar dupa zece ani aceeasi boala cumplita avea sa-i rapeasca si tatal dar ea a gasit forta sa mearga mai departe varsandu-si preaplinul sufletului mai intai asupra sotului si familiei lui, apoi si asupra ,,luminii ochilor'' ei, copilul.
Acum prietena mea cea vesela a ramas fara locuinta pentru care a muncit o viata...
De ce? Pentru ca avut incredere absoluta in soacra ei si sotul acesteia, casa fiind construita pe terenul acestora iar acestia au girat cu ea imprumutul altcuiva, fara ca macar sa ceara acordul copiilor.
Parintii ne iubesc intotdeauna si totusi... nu pot sa nu ma intreb acum, oare cat de multa incredere putem avea in cei dragi? Pana unde poate merge aceasta si unde ar trebui sa se opreasca?
Oare cat de multa incredere putem avea in prieteni sau simple cunostinte? Putem merge pana acolo incat sa riscam sa ne pierdem propria locuinta doar pentru a-i ajuta?
Iisus ne indeammna sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine si cu toate acestea, oare ar trebui sa punem in pericol viitorul nostru, al copiilor si nepotilor nostri de dragul acestuia?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu