Am aflat despre existenta lui dintr-o postare de pe o retea de socializare. Desi locuiam in aceeasi localitate pana atunci nu stiam de existenta lui. Afandu-i povestea, m-am identificat intr-o oarecare masura cu el. Si eu fusesem imobilizata timp de zece ani...
Ceea ce ne diferentia erau mamele noastre. A mea a luptat pana m-a vazut mergand din nou, a lui probabil nu e capabila sa lupte sau poate duce lupte doar de ea stiute.
Intr-o zi friguroasa de noiembrie am hotarat sa-l vizitez. Ne-a intampinat o strada plina de apa si noroi parca prevestind suferinta ce-si facuse culcus intr-o casuta de aici.
La poarta ne astepta prietenul lui din a carui postare aflasem despre el si care de cateva luni incearca disperat sa-i faca cunoscuta povestea in speranta ca cineva il va ajuta, si mama lui.
O casa mica construita dupa inundatiile ce le luase vechea locuinta in 2005 ni se dezvaluie privirilor.
Apoi el. Un adult cu trasaturi de copil, asezat pe o plapuma in mijlocul patului. Ma asteptam sa-i aflu suferinta chiar de la el dar nu vorbeste prea mult. Poate din timiditate sau poate ca in cei zece ani de cand universul lui se rezuma la acel pat a uitat sa mai comunice cu oamenii.
Nici el si nici mama lui nu stiu ce diagnostic are iar putinele acte medicale pe care le are imi spun ca sunt la domnul primar. Il intreb daca il doare ceva iar el imi spune ca nu are dureri dar nu si poate misca picioarele. Mainile mai pastreaza inca putina mobilitate. Este posibil ca atrofia musculara sa fie cauza imobilitatii lui. Dar cum s-a ajuns aici, numai un medic ar putea afla raspunsul.
Mama povesteste ca dimineata pentru a-l ridica in pat vine sa o ajute un vecin.
Nu are un certificat de incadrare in grad de handicap. A avut unul dar nu au mai putut merge la reevaluare si si-a pierdut toate drepturile date de acesta. Nu are nici macar un ajutor social si prin urmare nici asigurare de sanatate.
Unii spun ca ar fi bun de munca dar nu cred ca la varsta la care tatii isi duc copii la scoala, el a ales sa renunte la tot ce implica o viata activa pentru a ramane in pat.
Incerc sa-i explic mamei lui ca ea trebuie sa faca demersurile necesare pentru a reobtine certificatul de incadrare in grad de handicap dar ea pare incapabila sa inteleaga ca e responsabila pentru viitorul fiului ei si ca nu e suficient sa munceasca cu ziua pentru a-i oferi mancare si caldura.
Uneori mamele trebuie sa uite de ele, trebuie sa se sacrifice zi de zi, ceas de ceas pentru copilul lor. Incerc sa-i povestesc cate luni a stat mama mea pe un scaun langa mine in spital...
Sunt convinsa ca daca ar fi evaluat corect si daca ar urma un plan de recuperare ar reusi sa se ridice iarasi pe picioare dar cine sa-l ajute sa-si implineasca acest vis? Mama? Pare incapabila. Autoritatile locale? Considera ca e responsabilitatea mamei. Comunitatea? Inainte ca prietenul lui sa-i faca publica povestea, nu foarte multi stiau de starea lui.
Cred ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate fata de semenii nostri in suferinta. Cum ar fi viata noastra daca nu am primi si nu am darui?!
Daca vreti sa raspundeti strigatului lui, daca vreti sa-i aflati povestea, el asteapta sa-i deschideti usa! Se numeste Maricel Matei si locuieste in localitatea Rastoaca, judetul Vrancea.
Ceea ce ne diferentia erau mamele noastre. A mea a luptat pana m-a vazut mergand din nou, a lui probabil nu e capabila sa lupte sau poate duce lupte doar de ea stiute.
Intr-o zi friguroasa de noiembrie am hotarat sa-l vizitez. Ne-a intampinat o strada plina de apa si noroi parca prevestind suferinta ce-si facuse culcus intr-o casuta de aici.
O casa mica construita dupa inundatiile ce le luase vechea locuinta in 2005 ni se dezvaluie privirilor.
Nici el si nici mama lui nu stiu ce diagnostic are iar putinele acte medicale pe care le are imi spun ca sunt la domnul primar. Il intreb daca il doare ceva iar el imi spune ca nu are dureri dar nu si poate misca picioarele. Mainile mai pastreaza inca putina mobilitate. Este posibil ca atrofia musculara sa fie cauza imobilitatii lui. Dar cum s-a ajuns aici, numai un medic ar putea afla raspunsul.
Mama povesteste ca dimineata pentru a-l ridica in pat vine sa o ajute un vecin.
Nu are un certificat de incadrare in grad de handicap. A avut unul dar nu au mai putut merge la reevaluare si si-a pierdut toate drepturile date de acesta. Nu are nici macar un ajutor social si prin urmare nici asigurare de sanatate.
Unii spun ca ar fi bun de munca dar nu cred ca la varsta la care tatii isi duc copii la scoala, el a ales sa renunte la tot ce implica o viata activa pentru a ramane in pat.
Incerc sa-i explic mamei lui ca ea trebuie sa faca demersurile necesare pentru a reobtine certificatul de incadrare in grad de handicap dar ea pare incapabila sa inteleaga ca e responsabila pentru viitorul fiului ei si ca nu e suficient sa munceasca cu ziua pentru a-i oferi mancare si caldura.
Uneori mamele trebuie sa uite de ele, trebuie sa se sacrifice zi de zi, ceas de ceas pentru copilul lor. Incerc sa-i povestesc cate luni a stat mama mea pe un scaun langa mine in spital...
Sunt convinsa ca daca ar fi evaluat corect si daca ar urma un plan de recuperare ar reusi sa se ridice iarasi pe picioare dar cine sa-l ajute sa-si implineasca acest vis? Mama? Pare incapabila. Autoritatile locale? Considera ca e responsabilitatea mamei. Comunitatea? Inainte ca prietenul lui sa-i faca publica povestea, nu foarte multi stiau de starea lui.
Cred ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate fata de semenii nostri in suferinta. Cum ar fi viata noastra daca nu am primi si nu am darui?!
Daca vreti sa raspundeti strigatului lui, daca vreti sa-i aflati povestea, el asteapta sa-i deschideti usa! Se numeste Maricel Matei si locuieste in localitatea Rastoaca, judetul Vrancea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu