O româncă a mers pe bicicletă din Focşani până în Indonezia

  Alina Ene, o tânără în vârstă de 28 de ani din Focşani, a călătorit până în Indonezia cu bicicleta. Aventura sa a început în 4 iunie şi s-a încheiat în 28 august. Acum, Alina se pregăteşte să înceapă studiile la o facultate la care a fost admisă în Jakarta.
Tânără din Focşani a reuşit să parcurgă pe bicicletă întreaga distanţă dintre oraşul său natal şi Jakarta. Alina Ene a călătorit timp de aproape 100 de zile, iar acum, odată ajunsă în Indonezia, va studia la STSI or Indonesian College of Art.
Românca a plecat la drum pe 4 iunie, singură, pe bicicleta botezată „Nelu”. A pedalat timp de aproape 100 de zile, vreme în care a trebuit să facă faţă şi unor situaţii mai puţin plăcute: şi-a pierdut telefonul pe drum de patru ori, cardul i-a fost clonat şi banii i-au fost furaţi din cont. Acum, Alina este nerăbdătoare să înceapă cursurile la facultatea la care a fost admisă. „Teoretic, la sfârşitul acestui an de studii voi şti a dansa, cânta la un instrument, imprima ţesături şi o artă marţială de auto-apărare. Cu siguranţă voi şti a vorbi în indoneziană şi, poate, minang, dialectul local. Puţin timp pentru plimbări în timpul semestrului, dar rămâne să vedem ce şi cum”, a scris ea pe Facebook.
  Alina Ene este absolventă a Liceului de Arte din Focşani. A învăţat să meargă pe bicicletă în urmă cu doi ani. Ulterior, a participat ca voluntar la un proiect de cicloturism – „Turul Dunării” -, organizat de Cycling România şi a pedalat până la Roşia Montană.(Mai multe informatii despre aceasta calatorie puteti gasi aici: http://www.ziaruldevrancea.ro/educatie/1588808207-o-focsaneanca-prima-femeie-din-romania-care-a-calatorit-pana-in-indonezia-pe-bicicleta.html)
 Felicitari, Alina!

,,Blogul la putere''?

   Miercurea trecuta, o tanara colaboratoare a Ziarului de Vrancea m-a contactat pe facebook rugandu-ma sa-i raspund la cateva intrebari pentru un articol despre bloggerii vrânceni. 
   Unele intrebari mi le pusesem si eu in cei trei ani si cinci luni de cand scriu pe acest blog, altele m-au provocat sa ma gandesc la noi aspecte ale bloggingului in general.
 Cu ce mă ajută sau mă ajută la ceva să am un blog ? Care e rostul unui blog? Se distinge cumva de mass-media? Poate oare bloggingul inlocui presa? Sau se bucura de aceeasi credibilitate?
    In principal, eu incerc sa semnalez unele probleme cu care se confrunta romanii in general si persoanele cu dizabilitati in special. Consider ca in Romania, persoanele cu handicap sunt vazute prea des prin prizma handicapului pe care il au, aceasta facand imposibila descoperirea lor ca oameni, de aceea prin intermediul blogului  incurajez oamenii sa treaca dincolo de dizabilitatea semenilor lor si vor avea doar surprize placute, vor descoperi caldura sufleteasca, multe calitati, bucuria de a trai si din pacate, uneori si multa suferinta. Cand scriu ma inspir din viata mea dar si a celor din jurul meu. Acest blog m-a ajutat sa cunosc oameni, sa le cunosc povestile...Consider ca din tot ceea ce facem invatam ceva.
 Unii vad in blog o modalitate de a avea un castig material, pentru altii scrisul pe blog e o pasiune iar pentru o mica categorie o modalitate facila de a-ti face cunoscut ,,strigatul interior’’. E mai usor sa spui ce ai de spus pe un blog decat in mass-media iar pentru cei ce receptioneaza mesajul , acesta e mai usor de inteles pentru ca e scris de cineva ca ei, pe intelesul lor.
   Cu siguranta, blogurile nu pot inlocui presa, nu se bucura de aceeasi credibilitate (cel putin in prezent)! Presa are o raspandire mai mare, este urmarita de oameni de toate varstele, din toate categoriile sociale etc. Blogurile, majoritatea, au cititori ,,tintiti''.
   Oare ajuta pe cineva ceea ce fac eu? Nu stiu..Pot doar sa sper...
Va recomand sa cititi : 
   Tu de ce ţi-ai face blog?
Blogul la putere! Ce scriu şi ce citesc vrancenii pe Internetl 
Felicitari, tinerei jurnaliste, pentru subiect!
 

In vizita la Ziarul de Vrancea

  Nu era prima oara cand intram in sediul unui ziar...In copilarie unchiul meu, jurnalist la un ziar local, despre care nici nu stiu daca mai exista in zilele noastre, ma luase intr-o zi sa-i vad locul de munca. Tot ce-mi mai amintesc din acea zi e ,,locul unde se culegeau litere''. Acolo imi placuse cel mai mult. Un domn alegea literele care compuneau cuvintele si care la randul lor alcatuiau articolele. Banuiesc ca in zilele noastre nici nu se mai folosesc asemenea metode...Dar sa revenim in actualitate...
  In urma cu cateva zile cand doamna Silvia Vranceanu m-a inviatat la sediul Ziarului  de Vrancea ma asteptam la cu totul altceva...O cladire mare cu o parcare pe masura in care sa vad masini inscriptionate cu numele ziarului., birouri luxoase cu privelisti panoramice (bineinteles ca exagerez putin), multa forfota...stiu, se pare ca am vazut prea multe filme americane cu jurnalisti iar.. pana la urma, Ziarul de Vrancea e un ziar local. Si cu toate acestea tot ce am vazut acolo m-a surprins placut.
Un sediul situat la parterul unui bloc, birouri modeste si angajati tineri dar inimosi, hotarati sa se foloseasca de puterea cuvintelor pentru a informa si pentru a ajuta. Am fost si mai incantata de proiectele prin intermediul carora vor sa vina in sprijinul persoanelor cu dizabilitati din Vrancea.
Asa ca le voi dori succes in tot ce intreprind in sprijinul oamenilor si sper ca ,,penita'' lor sa aduca o schimbare a mentalitatilor in ce priveste persoanele cu handicap, in societatea vranceana.

SMURD: ,,Nu avem vitamina K''

   Noaptea de joi spre vineri, saptamana trecuta, a fost una de cosmar pentru familia mea. Dupa o seara linistita ne-am culcat iar pe la doua noaptea ne-am trezit strigati cu insistenta de bunicul meu. Cand am ajuns la el era intr-o stare infricosatoare. Numai sange...
Se trezise din somn si la putin timp dupa i s-a declansat o hemoragie nazala pe care nu reusise s-o opreasca singur. Sangele curgea suvoi si in ciuda eforturilor noastre n-am reusit sa facem prea multe si am fost nevoiti sa sunam la 112, asa ca dupa vreo 30 minute sau poate mai mult, noua ni s-a parut o eternitate, a sosit un echipaj SMURD format dintr-un sofer si o asistenta. Cand au venit ei, sotul meu ii facea deja compresie de vreo 45 minute dar sangele tot curgea... Asistenta i-a masurat tensiunea arteriala care era foarte mare si a hotarat sa-l urce in ambulanta pentru a-i pune o branula, lucru foarte dificil avand in vedere ca bunicul la cei 95 de ani ai sai se misca foarte greu, cu atat mai mult atunci cand nici macar nu-si putea indrepta capul pentru ca se ineca cu sange. Asa ca sangele curgea, bunicul ingrozit refuza sa se urce pe targa iar asistenta insista sa-l duca la spital, astfel m-am vazut nevoita sa insist ca aceasta sa-i puna branula pe loc si sa-i administreze tratament, lucru care s-a si intamplat in cele din urma. I-a fost administrat un antihipertensiv iar apoi vazand ca nici macar noi nu reusim sa-l convingem sa mearga la spital i s-a pus si o perfuzie cu glucoza. Cu toate acestea inca pierdea sange...iar sotul meu inca ii facea compresie. Asistenta ne spuse ca n-are ce sa-i mai faca daca refuza internarea...Am intrebat-o daca nu-i poate administra ceva care sa opreasca sangerarea dar mi-a raspuns ca ea nu e medic si prin urmare nu are nici vitamina K, nici un alt antihemoragic.
Ei au plecat iar eu mi-am trimis un var sa caute o farmacie deschisa noaptea pentru a cumpara Vitamina K. In cele din urma, dupa vreo 2h si 30 minute, Slava Domnului, hemoragia s-a oprit.
 Dumnezeu a mai facut o minune cu bunicul meu! Stiu ca trebuia sa mearga cu ei la spital dar il intelegeam era batran si speriat...
   A doua zi o prietena ce locuieste de mult timp in Italia, auzind prin ce trecusem in noaptea precedenta imi spuse :,, Vezi de ce nu ne intoarcem in tara?! Acolo nu se intampla ca ambulanta sa nu aiba Vitamina K.''.
  Asa ca nu pot sa nu ma intreb, de ce oare ambulantele nu au echipaje bine pregatite, echipamentele si medicamentele de care au nevoie? De ce se prefera sa se acorde tratamentul adecvat la U.P.U. si nu se face aceasta, atunci cand este cazul, acolo unde sunt chemate, facandu-se economie de timp si de bani. De asemenea, ma intreb ce se intampla atunci cand persoana care are o hemoragie locuieste la mare distanta de un spital si sangereaza tot drumul?
P.S. Domnule Ponta, daca tot sunteti in perioada pomenilor electorale de ce nu va milostiviti si de sanatatea romanilor dand mai multi bani sistemului sanitar?

Eu si poliartrita reumatoida: Au trecut 23 de ani...

  9 septembrie e o zi cu dubla semnificatie pentru mine...Una dintre ele...s-au implinit 23 de ani de cand mi-au aparut primele simptome ale unei afectiuni ce urma sa fie diagnosticata sase luni mai tarziu ca fiind poliartrita reumatoida.
  23 de ani...mai mult de jumatate din viata meu. Mi-e dificil sa-mi amintesc cum era viata mea inainte...O adolescenta timida cu multe planuri de viitor...Apoi totul s-a schimbat...Am cunoscut ce inseamna suferinta fizica dar si sufleteasca la cele mai inalte cote. Dar am trecut si de asta...
  In mod normal traiesc fara regrete si nu ma intreb cum ar fi fost viata mea daca nu ma imbolnaveam dar astazi o voi face... Oare cum as fi fost astazi fara poliartrita reumatoida? Probabil as fi absolvit o facultate  si as fi avut o profesie pe care n-as fi indragit-o foarte mult insa, as  fi avut o familie, copii...Acest ultim punct al enumerarii mele se pare ca e singurul sensibil...
Si totusi pe langa suferinta din trecut ce mi-a adus bun viata odata cu poliartrita? O relatie minunata cu mama mea... am cunoscut multi oameni minunati de cand m-am imbolnavit, l-am cunoscut pe sotul meu...si ma bucur mult mai intens pentru orice realizare, oricat de mica ar fi ea.
  Viata mea e alta, eu sunt alta si incerc sa ma bucur din plin de ea chiar daca am probleme de sanatate ...chiar daca nimic nu e usor...

Oare nu ne resemnam prea repede?

   In urma cu cateva zile, am primit vizita unor prieteni care locuiesc de multi ani in Franta si care ne povesteau cum li se pare Romania de fiecare data cand se intorc...O tara care sta pe loc. Nimic nu pare a se schimba.
 Acceasi impresie ne-o impartasisera in ultimii ani si alte cunostinte ce locuiesc in afara tarii. Parem captivi undeva in trecut, nimic nu evolueaza. Totul e la fel. Nimeni nu mai spera la schimbari majore, benefice. Nici romanii plecati peste granite dar nici noi cei ce traim aici.
  Suntem dezamagiti de clasa politica dar din pacate nu reusim sa gasim o cale pentru a o forta sa se schimbe. Suntem nemultumiti de lipsa de initiative benefice pentru comunitate a autoritatilor locale si cu toate acestea nu gasim o modalitate de a-i sanctiona si a-i ,,obliga'' sa faca ceea ce trebuie.
Ne plagem de coruptia raspandita peste tot si cu toate acestea o intretinem chiar si noi cu ,,atentii''mai mici sau mai mari de cate ori avem probleme legale, de sanatate etc.
Acceptam sa fim insultati, sa ni se incalce drepturile de persoane ce ni se cred superioare si cu toate acestea nu luam atitudine.
Uneori ne simtim chiar jenati de neputintele noastre si incercam sa le ascundem ...
Asa ca astazi ma intreb, de ce oare ne resemnam atat de repede?
De ce oare nu suntem capabili sa ne solidarizam, sa ne acceptam problemele si impreuna sa cautam solutii pentru rezolvarea lor?
De ce uitam ca pana la urma sta in puterea noastra sa cerem si sa impunem schimbarile pe care ni le dorim?

,,Ochii care nu se vad, se uita''?

  V-ati intrebat vreodata de ce se schimba relatiile dintre oameni? De ce copii care au crescut impreuna, ajunsi adulti, nu-si mai amintesc sa se sune macar de sarbatori? De ce prieteni care si-au impartasit suferintele si bucuriile, ajung peste timp, sa nu-si mai zica nici macar ,,la multi ani'' la zilele de nastere?
  Exista o zicala care spune ,,ochii care nu se vad se uita'', acesta sa fie motivul pentru care multe relatii nu rezista in timp? Distanta fizica care se interpune in viata intre oameni sa fie motivul pentru care asemenea relatii nu rezista? Sau poate timpul erodeaza relatiile? Ori viata cu evenimentele ei ne schimba atat de mult incat nu mai apreciem sau nu ne mai regasim in relatiile din trecut si cautam sau pur si simplu circumstantele ne pun in relatii noi ce ne satisfac mai mult?
  Scriind aceste randuri ma gandesc la prieteniile din copilarie care s-au destramat, la persoanele dragi alaturi de care am crescut si de care, din pacate, nu mai stiu nimic, nemaiavand  timp unii pentru altii...