Povestea ACT, tacâmurile destinate persoanelor cu artrită

   Pe Alexandra Matei au cunoscut-o în urma cu un an și jumătate. M-a cautat pe o rețea de socializare pentru a mă ruga să-i povestesc mai multe despre poliartrita reumatoidă. Mi-a spus că era studentă la sectia de Design de produs din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București și că în cadrul unui proiect de la facultate dorea să creeze niște ustensile de servit masa pentru persoanele cu probleme degenerative ale membrelor superioare. Îmi amintesc că am vorbit cu ea de câteva ori, i-am facut câteva fotografii cu mâinile mele, am completat un chestionar care s-o ajute să înțeleagă mai bine această afecțiune, am văzut primele prototipuri ale ACT, tacâmurile destinate persoanelor cu artrita, apoi n-am mai știut nimic de ea.
  În urma cu vreo doua săptămâni am primit iar un mesaj de la Alexandra. Era un mesaj de mulțumire. Am rămas destul de surprinsă. De-a lungul timpului, ajutasem și alte persoane cu informații despre afecțiunea pe care o am dar nimeni nu se mai întorsese să-mi mulțumească.
Și dăcă tot am ,,prins-o,, am încercat să aflu eu mai multe informații despre ea și despre evoluția ACT pe care vi le voi împărtăși și voua în cele ce urmează.

Scurt interviu cu Alexandra Matei, creatoarea ACT
N.I.: - Alexandra, de ce tacâmuri pentru pacienți cu artrită? 
A.M.: -Totul a pornit de la un proiect de la facultate care îsi propunea să rezolve problema mâncatului pentru persoanele cu afectiuni degenerative ale membrelor superioare. Recunosc că pâna în acel moment nu știam exact ce este artrita. Nu cunoașteam pe nimeni care să se confrunte cu ea. Abia după ce am început să fac cercetare pentru proiect, am cunoscut persoane cu acest diagnostic.
N.I.: -Care a fost cea mai mare provocare în realizarea acestor tacâmuri?
AM: -Neavând probleme de mobilitate, cel mai important a fost sa intru in contact cu persoane care suferă de artrita și să încerc să le înteleg. Singurul mod în care puteam să le inteleg nevoile era să vorbesc cu ele și să le observ obiceiurile.
N.I.: -Cât timp ți-a luat să le faci și din ce material sunt facute? 
A.M.: -ACT este rezultatul a peste doi ani de cercetare, studiu al bolii, discuții cu medici și pacienți, prototipare și testare. Produsul actual cuprinde un capăt de tacâm din inox, capace din pvc sau pp, structură metalică flexibila și manson din spumă poliuretanica.
N.I.: - Ce s-a întâmplat după proiectul inițial cu ACT?
A.M.: -Am fost selectata într-un accelerator numit Level-up care a durat 8 luni (februarie 2019-octombrie 2019) și prin intermediul căruia am dezvoltat proiectul și am organizat o campanie de crowdfunding pe platforma Indiegogo.
În mai 2019 am câștigat faza națională a concursului Hillary Social Enterprise4Women by Erasmus+ și am reprezentat România la faza internațională care a avut loc în Olanda.
Am continuat să dezvolt proiectul și dupa absolvirea facultății pentru că mi-am dorit să duc mai departe acest proiect și să îl transform într-un produs care să îi ajute pe cei din jur. 

Din noiembrie 2019 am reusit să inregistrez ACT și să obtin un brevet valabil la nivel european.
N.I.: - Cu ce te ocupi în prezent, Alexandra?
A.M.: - Sunt doctorand in cadrul aceleeasi universitati si am infiintat o firma care ofera servicii de design prin intermediul căreia dezvolt ACT.

  Cu speranța că tacâmurile realizate de Alexandra Matei vor ajunge la cât mai multe persoane ce mânuiesc cu dificultate tacâmurile obișnuite, vă recomand să intrați pe pagina ACT - tacamuri flexibil pentru a afla mai multe despre acest proiect!

Alte recomandări

O zi din viata unei persoane cu poliatrita reumatoida
Viata cu poliatrita reumatoida…

Despre virusul care ,,nu există,, la români

  Știu! Nu doar noi suntem ignoranți ci toate țările au ignoranții lor dar eu prefer să mă refer la români pentru că pe ei îi observ cel mai bine!  
Am trecut prin doua luni cu stare de urgență și printr-o lună cu stare de alertă, apoi a venit vara cu dor de ducă și o creștere alarmantă a numărului de infectări.
Dacă în lunile martie, aprilie si chiar mai puteau fi văzuți mai puțini oameni pe stradă și dintre aceștia, foarte mulți purtau măși, luna aceasta ne comportăm de parcă noul coronavirus nici n-ar exista.
  În instituții publice, în magazine, în biserici sau pe stradă rar mai vezi căte o persoana cu mască.
La noi legile sunt date doar pentru a fi încălcate, nu? Așa că dacă te afișezi cu mască ești considerat un ciudat, un ,,fătălău,, că doar așa a zis pe net Dana Budeanu sau chiar necredincios că doar se spune/scrie peste tot că virusul nu există.
Pe net, la tv sau chiar în jurul nostru se găsește mereu câte cineva care să ne explice conspirația mondială pusă la cale de unii pentru ca noi să purtăm mască, astfel că dacă ieși din trend ești considerat greu de cap și ipohondru.
Peste tot ni se explică că de fapt n-a murit nimeni din cauza Sars-Cov-2 ci din cauza altor afecțiuni preexistente.
Oricât te-ai chinui să explici că acei oameni ar fi trăit mult și bine cu diabet, HTA sau cu ce afecțiune ar fi avut dacă nu se întâlneau cu virusul care ,,nu există,, și că oamenii chiar suferă prin spitale, se pare că nimeni nu e interesat să te asculte.
  N-a zis dr Vasile Astărăstoaie că totul e o conspirație? Ce mai contează ce spun toți ceilalți medici ce de peste trei luni trateazează pacienți infectați cu virusul care ,,nu există,, sau ce mărturisesc pacienții ce au avut Covid-19? Doar a scris pe net că toți acestia mint pentru a primi mulți bani. La fel cum și familiile celor decedați mint pentru bani mulți. Toată lumea știe că doar e plin netul cu asemenea informații. Nu se știe de unde vin banii dar se pare că e vorba de bani mulți, câștigați foarte ușor!
 Ce bine era dăcă ne mobilizăm mai demult! Poate desființam toate afecțiunile existente. Scriam pe net sau anunțam la tv și poate disparea și diabetul, HTA, artritele, cancerele, hepatitele etc. Eram și noi o țară de oameni sănătoși și nici nu mai aveam nevoie de medici!

PS. Textul este un pamflet. Aveți grija de voi!







 Recomandări

Persoanele vulnerabile și Covid-19

Coșmarul Covid-19

Haz de necaz, în izolare

,,Fii blândă!,,

                                                   ,,Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!,,

 - Fii blândă și ai incredere că toate se vor rezolva! îmi zise o prietena la care mă plânsesem cât de tare mă rănise cuvintele unei persoane apropiate. Poate și persoana în cauză s-a simțit, la un moment dat rănită, la rândul ei, continua prietena mea.
   Să fiu blândă?! Cum să fiu blânda?!
Mă considerasem până atunci o persoană capabilă să empatizeze cu persoanele din jur dar se pare că aveam această capacitate atât timp cât nu sufeream eu însămi.
Mi-am dat seama brusc că trăim intr-o societate în care nu mai știm să fim blânzi. Dacă cineva ne face rău, voluntar sau involuntar, primul nostru impuls e să reacționăm pe măsură, indiferent de consecințe.
  Părinții nu mai au timp să-și învațe pruncii să fie blânzi, Biserica nu mai propovăduiește blândețea iar școala te învață orice, mai puțin despre blândețe. Vorbim despre si exersăm tot mai rar blândețea.
  Nu mai avem răbdare unii cu alții. Nu mai avem timp să ascultăm. Nu mai avem puterea să vedem dincolo de propriile răni, de propriile preocupări.
  Slavă Domnului că mai există oameni care ne amintesc de binefacerile blândeții!
Cum nu putem trăi izolați, fără să relaționăm cu oamenii apropiați sau nu, blândețea ne poate ajuta să avem relații mai armonioase iar relațiile armonioase ne pot face viața mai frumoasă.
  ,,Fii blândă!,, imi zic, din acea zi. ,,Fii blândă!,,
 

 

Recomandări

Violența noastra cea de toate zilele 

Aprecierea, liantul relatiilor noastre 

 

Drum lin, Alexandra!

   Aproape zilnic vedem pe rețelele sociale apeluri pentru a ajuta copii sau adulți diagnosticați cu afectiuni foarte grave. Foarte putini dintre noi fac insa efortul de a merge la banca pentru o donație. Cei mai mulți ajutam cu o distribuire sperând astfel ca vor face altii donații. De multe ori când vedem un articol/postare cu un asemenea caz trecem mai departe, copleșiți de propriile griji cotidiene, spunandu-ne că oricum nu avem cum sa ajutăm.
  Oare câți dintre noi ne facem insa timp pentru a ne gândi ce se ascunde în spatele unor asemenea apeluri?
  -Mami, mă faci frumoasa? își întreaba mama, Alexandra, fetiță diagnosticata cu leucemie despre care v-am scris in urma cu peste doua săptămâni, atunci când vede că îi taie parul ce ii îmbrăcase corpul până la mijloc pâna atunci. Alexandra nu vede lupta mamei pentru a-și ascunde lacrimile cum nu înțelege nici de ce coada ei e din ce in ce mai subțire și de ce mulți copii internați în aceeași secție nu mai au deloc par pe căpșoare.
Important e că tratamentul ii merge bine, se încurajează mama și continuă să îi taie parul fetiței, pregatind-o astfel pentru când nu va mai avea par care să-i cadă.
La doar câteva zile insa Alexandrei i se face râu. Este luată la terapie intensivă. Medicii îi spun mamei ca ficatul ,,e făcut praf". Si dintr-o data nimic nu mai conteaza pentra sarmana mama. Nici chiar propria viata. Conteaza doar viata Alexandrei ce pare ca mai sta prinsa cu un fir fragil de corpusorul ei in suferinta. Cum sa faca fata un parinte unei asemenea suferinte? Cum sa-si vada copilul trecand prin asemenea chinuri?
  Alexandra nu a mai rezistat. Nu a mai putut continua lupta cu boala, cu tratamentul atat de dureros... A obosit! Și a plecat să se joace. A plecat să se joace cu îngerii.
Drum lin, Alexandra! Ai grija de mama ta ce te-a iubit atât de mult, de acolo de Sus!

P.S. Cei ce doresc sa aprindă o lumânare Alexandrei pot merge la capela Cimitirului Sudic din Focsani. Înmormântarea va avea loc joi, 17 octombrie.


Ajutati-o pe Alexandra!

Ajutati-o pe Alexandra!

    Pe Margareta am cunoscut-o in urma cu patru ani la un curs despre lobby si advocacy, organizat in Focsani de Asociatia ABC Down.
Desi atunci nu am reusit sa ne cunostem prea bine, i-am aflat mai apoi povestea vorbind pe o retea de socializare.
Astfel am aflat ca era mama unei fetite cu sindrom Down. Sotul o parasise cand a aflat ca Alexandra era un copil cu nevoi speciale. Nu a tinut cont ca mai aveau inca trei copii mai mari care aveau nevoie ca si Alexandra, de altfel, de sprijinul si afectiunea unui tata. 
Asa ca mama singura, cu patru copii, Margareta s-a mutat pe cand Alexandra avea trei ani, dintr-un sat din judetul Suceava, unde locuise pana atunci, in Focsani, cu chirie, pentru ca Alexandra sa beneficieze de terapia atat de necesara copiilor cu acest diagnostic (logopedie, masaj, kinetoterapie, activitate ocupaționala etc). 

  Dupa ce Alexandra a trecut si prin doua intervenitii chirurgicale la ochi, acum cand lucrurile pareau a se mai linisti in viata Margaretei, fetele mari ajunse majore se descurcau singure, baiatul era in clasa a VIII-a iar Alexandra era in clasa a II-a la Centrul Scolar pentru Educatie Incluziva "Elena Doamna", viata a hotarat sa o puna iar la incercare.
Alexandra a inceput sa aiba dureri articulare. Suspectata initial, la Spitalul Judetean Sf. Pantelimon din Focani ca ar avea atrita juvenila, a fost mai apoi trimisa la Spitalul de Copii Sf. Maria din Iasi, unde diagnosticul a cazut ca un traznet: LEUCEMIE ACUTA LIMFOBLASTICA.

De peste o luna Alexandra si mama ei stau internate in spitalul din Iasi unde Alexandra trece prin calvarul sedintelor de chimioterapie.

Chiar daca tratamentul e gratuit, cu totii stim ca nu e simplu sa stai o perioada indelungata in spital si ca e nevoie de bani pentru mancare si pentru multe altele.
 Margareta e nevoita sa traiasca din salariul de asistent personal, alaturi de cei doi copii minori iar Primaria Focsani se pare, conform presei, ca va avea probleme cu asigurarea salariilor si indemnizatiilor persoanelor cu dizabilitati, asa ca va rog, daca puteti ajutati-o sa-i ofere Alexandrei tot ce are nevoie in aceste momente dificile!
Orice banut, conteaza pentru ele!
Daca doriti sa le ajutati, o puteti face donand in urmatorul cont:
Titular cont : OJICA ALEXANDRA PETRONELA
IBAN : RO26BRDE400SV38 005044000

Margareta stie ca le asteapta un drum greu cu multe luni de spitalizare, cu stari de rau, nopti nedormite dar tot ce vrea e ca fetita ei sa fie bine.
Haideți, s-o ajutam pe Alexandra, o fetita de 10 ani ce isi doreste sa se intoarca sanatoasa acasa, la fratele ei si la colegii ei de clasa! 

Femei care iubesc prea mult

   Citind titlul postării, probabil v-ați dus deja cu gândul la cartea ,,Femei care iubesc prea mult"(cei ce ati citit-o), scrisă de Robin Norwood și vă așteptați să citiți o recenzie a cărții.
 Deși am citit-o de curand, nu veți avea norocul sa citiți o recenzie ci doar gânduri despre femei și capacitatea lor de a iubi fara limite.
   Dacă întrebi cele mai multe femei când și-au făcut ultima data o bucurie sau ce vise au, probabil nu vor ști să răspundă dar îți vor vorbi despre soții lor, despre realizările copiilor sau chiar despre părinții lor. De ce? Pentru că au uitat sa trăiască pentru ele însele. Au uitat sa mai aibă propriile vise.
Odată cu căsătoria, visele lui au devenit si visele ei. Fericirea lui a devenit și fericirea ei pentru că ea nu poate iubi cu jumătăți de măsură.
Apoi daca apar copiii, aceștia incep sa ocupe primul loc în viața ei.
Dorința de a construi acestora o viață mai bună decât a avut ea, ocupa fiecare particula din sufletul ei.
Anii trec, copiii cresc și isi trăiesc propriile vieți, poate soțul își construiește propria viață iar ea rămânând singura nu se mai regăsește pe ea.
Trăind atâta timp pentru alții, nu mai știe cum să trăiască pentru ea. Se agata cu disperare de cei ce au pornit pe propriul drum pentru a ignora golul din sufletul ei, pentru a nu se gândi la toți anii in care a trăit pentru si prin ceilalți și nu pentru ea însăși.
Sau se aruncă cu disperare asupra propriilor părinți ori asupra celor ce considera ea că au nevoie de dragostea și devotamentul ei, pentru că ea nu știe să fie altceva decât o femeie ce iubește prea mult...pe alții.
O femeie ce a uitat să se iubească pe ea, ce a uitat să viseze, să-și facă bucurii și să trăiască pentru ea insasi.
   Deși așa ar putea parea, iubirea de sine nu e o dovadă de egoism, cum credeam și eu până de curând... Căci cum ai putea respecta îndemnul lui Iisus :,,Iubeste-ti aproapele că pe tine însuți" daca tu nu știi cum să te iubești pe tine.
  Oricat de mult v-ati iubi familia, oricat de ocupate ati fi, faceti-va timp si pentru voi inseva! Faceti-va macar din cand in cand cate o bucurie, oricat de mica! Nu va mai sacrificati ceas de ceas, sperand ca devotamentul va va fi rasplatit! Iubiti-va voi pentru a va iubi si ceilalti!

Caut job

  Dupa o pauză de un an și jumătate sunt iar în căutarea unui job. Și nu sunt pretențioasă deloc. As vrea un job part-time(nu pot lucra full-time cu contract din cauza pensiei de invaliditate) pe care să-l pot face de acasă(as merge eu și în alta parte dar picioarele nu sunt de acord cu mine).
Și pentru a va convinge să-mi dați o mana de ajutor, mă gândesc să ar trebui sa mă laud puțin cu ce știu să fac. Am experiența cu ajutatul copiilor la teme(probabil orice mămică are dar cum eu nu am avut norocul sa fiu mama, am dobandit-o lucrând cu copii vecinilor și nu numai), vreun an și jumătate am răspuns pe chatul unui magazin online(răspundeam inclusiv la emailurile trimise de clienti) și am foarte multă experiență în ai dădăci pe alții(ți-am făcut programare, ți-ai luat medicamentele?, ai mâncat?). In plus îmi place să-mi pierd timpul pe Facebook(administrez voluntar trei grupuri și câteva pagini destinate persoanelor cu dizabilități).
Daca nu v-am convins până acum că eu sunt omul de care aveți nevoie, pot sa va mai spun că am răbdare pentru a căuta diverse date pe internet și pentru a face o bază de date cu acestea, am mai făcut introducere, validare, prelucrare date și în plus, ador sa scriu(unii chiar zic că aș fi bunicica).
Daca v-a impresionat vasta mea experiență și uimitoarele mele calități, aștept  ofertele și sugestiile  voastre pe adresa iulianan75@gmail.com .
Puteți ajuta și cu o simpla distribuire. Mulțumesc!

28 de ani de convietuire cu poliartrita reumatoida

  In cei peste opt ani de cand am inceput sa ma joc cu cuvintele chiar pe acest blog, am scris de nenumarate ori despre poliartrita reumatoida...
Am scris despre cum mi-a schimbat viata aceasta afectiune, despre cum poti convietui cu ea, despre ce am invatat de la viata datorita ei...
Toate vin si pleaca (aproape toate)! Oameni, intamplari, sentimente... Poliartrita a ramas singura constanta a vietii mele in ultimii 28 de ani.
Da, azi, pe 9 septembrie, s-au implinit 28 de ani de cand a aparut vijelios in viata mea si nu a mai plecat. Cei drept, are si zile cand e cumintica si nu-i mai percep prezenta sau poate m-am obisnuit eu cu ea si nu-i mai dau prea multa importanta dar ea e acolo, prezenta zi si noapte, in fiecare miscare, fiecare gest.
Si uneori nu doar intr-ale mele...
Azi cand poliatrita mea implineste 28 de ani, n-am putut sa nu ma intreb, oare cum ar fi fost viata mea fara ea? As fi fost oare mai implinita, mai apreciata, mai activa, mai respectata, mai increzatoare in propria persoana, mai fericita fara ea? Poate ca da! Sau poate ca nu!
O intrebare ce nu-si are rostul..
O intrebare la care nu voi afla raspunsul niciodata!

Va recomand sa cititi si

26 de ani de convietuire cu poliatrita reumatoida sau despre ce lectii de viata am invatat in acesti ani

O zi din viata unei persoane cu poliatrita reumatoida

Viata cu poliatrita reumatoida…

De Ziua Mondială a Artritei – Scrisoare pentru Poliartrita Reumatoida

Eu si poliartrita reumatoida: Au trecut 23 de ani…

Eu si poliartrita reumatoida

Opt ani de blogging

 Pentru ca e aprilie, m-am intors pe primul meu blog. Desi l-am lasat prada uitarii in ultimii ani, m-am intors pentru a sarbatori impreuna opt ani de blogging si pentru a ne aminti de inceputuri. In ciuda faptului ca nu mai am timp pentru el, stiu ma va primi intotdeauna cu bratele deschise pentru a-mi sorbi fiecare gand si a-l transforma in cuvinte.
Nici nu stiu cand au trecut opt ani... Opt ani de cand mi-am zis ca am si eu ceva de zis si m-am pus pe scris.
Opt ani in care am fost citita sau ignorata, apreciata sau criticata, folosita sau ajutata in demersurile mele.
Desi cele scrise de mine au deranjat de multe ori, n-am urmarit niciodata vreun castig personal... Singurul meu castig au fost oamenii minunati pe care i-am cunoscut datorita blogului. Bineinteles ca am cunoscut si altfel de oameni dar am incercat sa-i incadrez la capitolul Lectii de Viata.
Stiu ca sunt multi bloggeri mai talentati decat mine, ce abordeaza teme mai interesante, insa eu am incercat sa ma adresez unor oameni mai putini vizibili, persoanelor cu dizabilitati.
Nu i-am uitat nici pe cei ce au fost diagnosticati, asa cum am fost si eu, cu poliartrita reumatoida sau pe consatenii mei din Rastoaca(macar din cand in cand :) )
In toti acesti ani, am pus un strop din sufletul meu in fiecare dintre postari si am incercat sa invat cate ceva de la toti oamenii pe care i-am cunoscut.
Am incercat sa ma documentez inainte de a aborda noi subiecte pentru a nu veni pe blog cu informatii ce pot duce in eroare pe cei ce le citesc.
Si mai inainte de toate, am incercat sa raman onesta cu mine si cu cei ce poposesc pe blog macar pentru o clipa.

Va multumesc celor ce mi-ati fost alaturi, citindu-mi postarile sau/si impartasindu-mi parerile voastre prin comentarii sau mesaje!
Sa aveti un Paste Binecuvantat!

Sapte ani de scris...

   In aceasta luna, dragutul de facebook mi-a tot amintit postarile scrise cand blogul meu a implinit un an, doi, trei si sase ani. Noroc cu el ca altfel uitam ca au trecut sapte ani de cand am creat acest blog si am inceput sa-mi astern gandurile.
Am recitit randurile scrise cu ocazia fiecarei aniversari si m-am intrebat, oare ce as putea spune in plus la cea de-a saptea aniversare?!
As putea sa va spun ca inca mai invat! Lectii despre viata! Ca inca mai invat sa cunosc oamenii!
Cred ca Iuliana cea de acum e diferita de cea din 13 aprilie 2011, care fara sa costientizeze prea mult pornise pe un nou drum.
Si daca eu m-am schimbat, era normal sa se schimbe si blogul odata cu mine. Si-a schimbat adresa, aspectul, stilul si o parte din temele obordate.
Nu stiu daca blogul de acum e mai bun decat cel de la inceput, asa cum nu stiu cat am evoluat eu insami ca blogger dar imi place sa cred ca si eu si el suntem mai profunzi.
  Va multumesc celor ce mi-ati fost alaturi citindu-mi randurile asternute si gandurile ascunse dincolo de ele, va multumesc celor ce v-ati facut timp din cand in cand sa-mi scrieti impresiile, sugestiile si de ce nu, criticile voastre si celor care mi-ati distribuit articolele, considerand ca si altii ar avea ceva de invatat din ele!

Au trecut sase ani...

  Au trecut deja sase ani de cand am inceput sa scriu pe acest blog pe care l-am intitulat O SANSA.

 Cum a inceput totul? Dintr-o intamplare. Imi cautam ceva de lucru pe net iar cineva mi-a zis ca si-a facut un blog cu ajutorul caruia va castiga bani postand diverse reclame, asa ca mi-am zis: de ce n-as incerca si eu?! Astfel mi-am facut blogul dar nu am incercat sa am un castig postand reclame ci am inceput sa-mi astern gandurile, sentimentele si sa povestesc diverse intamplari din viata mea. Persoana de la care am imprumutat ideea cu blogul cred ca a renuntat destul de repede, intelegand ca blogul in sine nu reprezinta o sursa de venit dar eu am continuat sa scriu aici si, mai nou, pe Viata Altfel.
In acesti sase ani am scris 535 de postari. O parte din sufletul meu a fost asternut aici printre mii de cuvinte.
Bucurii, tristeti, informatii au putut fi intalnite in postarile mele din acesti ani. De asemenea, pot spune ca in acest timp am avut un castig dar nu material ci de alta natura.
Datorita blogului am cunoscut multi oameni frumosi. Insa trebuie sa recunosc ca am intalnit si oameni care au incercat sa profite de entuziasmul si buna mea credinta.
 Pornind de la acest blog m-am implicat si in frumoase colaborari cu Dizabil.Eu, Ziarul de Vrancea, recent cu Republica si am dezvoltat noi proiecte ca Grupul Pacientilor cu Poliatrita Reumatoida, grupul Rastoaca si campania Vrem o viata fara bariere.
N-am reusit asa cum mi-as fi dorit sa pot schimba ceva in viata celor din jurul meu dar sunt impacata pentru ca stiu ca n-am precupetit nici un efort pentru asta.
In acesti sase ani am fost criticata sau felicitata, citita sau ignorata...
  Ce-mi doresc pentru viitor? Sa fiu bine si sa am ocazia sa scriu doar despre evenimente pozitive. Imi doresc si sa va agresez cu cat mai putine greseli pe viitor!
  Va multumesc celor ce mi-ati fost alaturi, rapindu-va din timpul vostru pentru a parcurge randurile scrise de mine si poate, din cand in cand, si pentru a-mi lasa un mesaj sau un comentariu! 

In fiecare om exista o lume

  Azi m-am trezit gandindu-ma la bunicul meu si la povestile pe care ni le spunea, povesti din copilaria sau tineretea lui... Oameni pe care nu i-am intalnit niciodata, care au trait cu mult inainte ca eu sa ma fi nascut imi devenisera familiari datorita istorisirilor bunicului meu.

 Rastoceni si nu numai, alaturi de care copilarise, fusese in razboi, organizase hore, care ii fusesera alaturi cand s-a casatorit sau cand si-a contruit casa...

 O lume care disparuse si care parea atat de fascinanta pentru noi, cei ce traim in era prieteniilor virtuale. O lume ce era parca doar a lui si din cand in cand ne-o dezvaluia si noua. Dar toti acesti oameni ce erau insufletiti prin povestile lui, au disparut odata cu el...

  Desi a trecut doar un an, nu-mi mai amintesc multe dintre numele oamenilor despre care bunicul imi povestea atat de des... Probabil si altii i-au uitat si astfel acesti oameni au mai murit o data.
  Asa cum in bunicul meu exista o lume doar de el stiuta si in fiecare din noi exista o lume doar a noastra...
Oameni pe care i-am indragit sau pe care inca ii indragim si alaturi de care am trait episoade din viata... Oameni pe care ii purtam in suflet atat timp cat traim...
Ce-i drept lumea noastra e mult mai saraca, prieteniile si relatiile virtuale luind tot mai mult locul celor reale... Aceste lumi le purtam in suflet intreaga viata si din cand in cand le facem cunoscute celor de langa noi, lumile nostre intersectandu-se astfel.
Lumi ce vietuiesc si dispar odata cu noi...

PS. Fotografiile folosite au apartinut bunicului meu si sunt facute in jurul anului 1940.

Politicienii si ipocrizia lor

  Iti bat la usa timid, promitandu-ti ca telul lor in viata va fi fericirea ta. Tot ce trebuie sa faci e sa-i votezi. Cu capul plecat iti si povestesc cat de ,,oropsiti” sunt de adversarii politici, presa si chiar si de justitie… Mai ca ti se rupe sufletul de mila lor. Iti spui ca n-ai mai vazut de mult atata candoare si interes pentru prosperitate ta asa ca mergi la vot si le dai intreaga ta incredere cu speranta ca macar de data asta nu te-ai inselat… Dar, vai, candoarea politicienilor romani, mai mici sau mai mari, tine pana dupa numararea voturilor!

Odata instalati in fotoliile de primari, consilieri judeteni, presedinti ai consiliilor judetene, parlamentari sau presedinte isi dau masca jos. Uita de tine, sarmanul cetatean roman, si de promisiunile facute pe cand iti cersea votul. Tot ce conteaza acum e sa-si apere propriile interese. Tu nu mai existi. Ei sunt atotputernici. Nu-si mai amintesc ca votul tau i-a adus in acesta pozitie si ca ar trebui sa te reprezinte pe tine, biet alegator si nu propriul grup de interese. Ba daca incerci sa le reamintesti de promisiunile facute, te mint cu nonsalanta sau iti rad in fata. Ce stii tu? Ei sunt mult mai destepti decat tine, doar te-au facut sa-i votezi.
Si astfel timp de patru ani pendulezi intre dezamagire si revolta, satul de ipocrizia din politica romaneasca, promitandu-ti ca la urmatoarele alegeri, cand isi vor aduce iarasi aminte ca existi si-ti vor bate in usa pentru a-ti cersi votul, vei fi tu insuti destept…

Alexandru Enache, tanarul care da lectii de viata prin tot ce face

 ,,Oamenii sunt nişte hărţi… mereu trebuie explorate cu atenţie, căci poţi găsi locuri sălbatice amestecate cu cele civilizate, unde totul ar fi o himera.” Asa defineste Alexandru Enache oamenii.

Probabil cei mai multi dintre voi va intrebati cine este Alexandru Enache, asa ca va invit sa-l descoperim impreuna in urmatoarele randuri ! Credeti-ma, nu veti regreta! Este un tanar de la care noi toti putem invata lectii de viata.
-Alex, cine esti tu? Ce ti-ai dori sa stie cititorii despre tine?
-M-am nascut pe 23 August 1995, în municipiul Caracal, județ Olt si sunt student la Jurnalism, Universitatea din Craiova, anul I.
-Invatamant la distanta sau la zi?
-M-au dat mai târziu la scoala… Nu sunt la distanta, ci la zi. Am avut media de la bac mare si am avut sanse de buget.
-Felicitari!
-Multumesc mult!
-M-am născut cu un handicap, mi s-a pus diagnosticul de sindrom extrapiramidal, dar mai târziu, după anii 2000, în urma testului genetic, am descoperit ca am o mutatie genetica extrem de rara care nu are leac.
Am un cromozom în plus, de tip marker, care e fixat în celula nervoasă…. Adica comanda pleaca bine de la creier, dar este deviata pe parcurs…
Din 2009 am inceput sa scriu poezii, doua dintre ele au fost publicate într-o revista a unui  simpozion național din comuna Dăneasa, județ Olt… În perioada 2012 – 2015 am inceput sa particip activ la manifestația culturală a  comemorării UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE – CONTRIBUŢIA LUI IOAN  DIMITRIU.  În 2014 am descoperit pe facebook grupul “TERAPIE PRIN POEZIE” unde l-am cunoscut pe poetul și prozatorul, Romeo Tarhon, pe care îl  apreciez în mod deosebit și-l stimez pentru tot sprijinul acordat… Tot în acest an am publicat, ca și  co-autor, în antologia care poartă numele grupului – antologie care a apărut la târgul de carte  Gaudeamus. Am reusit sa public poezii si în revista”Uscând o lacrimă” a scriitorului Dumitru  Negoiță(din Buzău), revista ”Vitralii Romănățene” a Asociației “Fii și prietenii Caracalului”, revista profesorilor de religie și arte a județului Olt. Profesoara mea de religie din liceu,  Ilisescu Alexandra-Cristina, m-a implicat în diverse proiecte de religie… Cu această ocazie am aparut în niște numere ale ziarului patriarhal “Lumina”.. În 2015, la târgul internațional  de carte BOOKFEST din București, am publicat eseuri în antologia ”LYRICS ET PROSA”, care  este coordonată de către poetul Emilian Lican, căruia vreau să-i mulțumesc pentru sprijin. Tot  în 2015, pe data de 22 august, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, a avut loc lansarea  antologiei “SPERANTA IN VERSURI”, coordonată de de poeta Alina Elena Mateaș, unde  public o serie de poeme.  
Iar acum mi-a aparut volumul de versuri intitulat „MASTI”.

-Felicitari! Ai o activitate literara destul de bogata…
-Imi place sa ma autodepasesc!
-Ce pasiuni, in afara de literatura, mai are Alex Enache?
-Lectura, cunoasterea, sahul, relationarea cu oamenii.
-Care este cel mai mare vis al tau?
-Îmi propun sa fiu cat mai independent si de asta caut sa si lucrez…. Primul pas în a fi independent este sa îti castigi existenta. Nu am un vis utopic, ci unul banal, acela de a duce o viata normală cu tot ce presupune ea.
-Alex, iti doresc sa realizezi in viata tot ce iti propui!
Si daca aceste randuri v-au starnit interesul, puteti afla mai multe despre acest tanar sensibil chiar citindu-i creatia. Cei ce doresc pot comanda  volumul de versuri ” MASTI” pe facebook la Alex Enache sau la adresa de mail: enaalex23@Yahoo.com
Iar ca sa va provoc dorinta de a-i citi versurile va voi reda una din poeziile acestui volum care mie mi-a placut foarte mult…

Introspecții  
Plouă în mine cu amurg și răsărit,  
Sărut cerul și pământul cu foc –  
Lac al sferelor albastre spre care tind,  
Iar gandurile de aramă pendulează între noapte și zi…  
  
Mă așez cu roțile pe caldarâmul lumii:  
Soarele și luna mă privesc cu ale lor raze,  
Iar norii de tămâie zburdă văzduhul tot,  
Peste galben, peste verde, peste alb, peste negru, peste roșu, peste albastru…  
Valuri de cenușă inundă cosmic,  
Mă scufund în universul agoniei și extazului –  
Răvrătit sunt în patul microcosmic,  
Meteor sinaptic ce se avântă nebunește-n căutarea ărcii lui Noe.  
  
Printre cimitire de mașini,  
Printre smârcuri de pistoane și circuite –  
Tină de ADN-uri și genomi lângă care voiesc a sta,  
Ca lutul să fie mai folositor…  
Oare, voi reuși?  
  
Cuvântul îmi va rămâne lege,  
De voi fi învingător sau ratat al vieții,  
Arta cuvântului nu-mi va muri,  
Iar de arca lui Noe vreau să mă apuc mereu.

Despre influenta mijloacelor de comunicare...

  Aceea dintre noi ce au trait in perioada comunismului isi amintesc cat de dificil era sa ai acces la orice fel de inforrmatie in acea perioada. Singura televiziune, TVR-ul emitea doar doua ore pe zi in care ne prezenta marile realizari ale ,,epocii de aur'' si succesele ,,carmuitorului iubit'', la fel ca si singurul radio si cele cateva ziare centrale sau locale, asa ca romanii isi satisfaceau setea organica de informatie ascultand cu urechea lipita de tranzistor, posturile de radio ,,Europa libera'' si ,,Vocea Americii''. Aceste doua posturi erau singurele mijloace de informare ce le picurau in suflet speranta ca intr-o zi vor scapa de jugul comunismului si ca vor simti gustul libertatii.
Apoi a venit revolutia din 1989 si odata cu ea si libertatea mult visata. In timp au aparut tot mai multe televiziuni, radiouri, ziare dar a si-a facut aparitia si internetul, aducand o adevarata inflatie informationala.

Daca pana in '89 sufeream din cauza lipsei informatiilor, acum ne aflam in situatia in care ne este tot mai greu sa ne dam seama care din informatiile ce ajung la noi sunt adevarate si care sunt false.
  Am ajuns in situatia in care mass-media este folosita ca mijloc de manipulare de politicieni la fel cum era si in perioada comunismului. Si nu doar politicul incerca sa manipuleze prin aceste mijloace de comunicare. Suntem permanent ,,vanati'' de cei ce doresc sa ne vanda ceva sau sa ne impuna anumite teorii in spatele carora se ascund, de asemenea, anumite interese materiale.
Toti cei ce folosesc mijloacele de informare pentru a obtine beneficii (voturi, vanzari, trafic) se bazeaza pe naivitatea noastra, de aceea ar trebui ca inainte de a crede in veridicitatea informatiilor ce ne parvin sa incercam sa le verificam din mai multe surse si sa le trecem prin filtrul propriei gandiri.
De noi depinde sa nu ne lasam manipulati. De noi depinde ca din avalansa informationala cu care ne confruntam in fiecare zi sa fim capabili sa selectam informatia reala.
Altfel ne vom gasi in situatia in care acordam votul si increderea noastra unor politicieni ce isi urmaresc doar propriul interes, ne punem sanatate in mainile unor vraci ce ne promit ca ne vindeca cu bicarbonat de sodiu si lamaie de boli incurabile etc 
Nu e de ajuns sa ne dorim sa fim informati...

Oamenii ies in strada...E dreptul lor!

  Oamenii ies in strada pentru a protesta impotriva ordonantei gratierii si amnistiei...
  Pe Tolo.ro citesc:,, La aproximativ același număr de persoane, în ultimii 7 ani în centrele de asistență socială pentru dizabilități au murit 8.500 de persoane, față de 700 de oameni decedați în închisori.
 28.000 de deținuți, potrivit Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și 24.000 de persoane cu dizabilități aflate în îngrijirea statului, potrivit Ministerului Muncii; 100 de decese anual în închisori, conform ANP, 1.200 de decese pe an în centrele pentru persoanele cu dizabilități, din datele comunicate către Centrul de Resurse Juridice.'' Simple cifre...si totusi ce se ascunde in spatele lor?!

Nu pot sa nu ma intreb, oare guvernantii de ce nu plag si de mila persoanelor institutionalizate?! E drept ca e mai greu sa se identifice cu aceste persoane. S-au nascut sanatosi, in cazul unor afectiuni medicale au acces la cele mai bune tratamente, de cele mai multe ori in clinici din strainatate... Ei isi pot decide soarta, o persoana cu dizabilitate grava, lipsita si de sprijinul unor oameni dragi, nu se poate bucura de acest privilegiu.
  Un domn inregimentat in PSD intr-o discutie pe aceasta tema imi spune: ,,deci, dna Iuliana, sa inteleg ca pana nu se ajunge la 8500 de morti in inchisori... nu are rost sa ne alarmam!!! Nu stiam ca exista din partea celor cu dizabilitati o invidie fata de cei din inchisori pentru ca acestia au o mortalitate mai mica.''
Nu-l suspectez ca asta ar fi inteles. E o persoana inteligenta dar este politician. Unul mai mic ce-i drept ...dar cum sa-l fac sa inteleaga ca mi-as fi dorit sa manifeste aceeasi vehementa si pentru apararea drepturilor persoanelor cu dizabilitati din aceeasi ,,umanitate'' care il determina sa apere ordonanta propriului guvern?! Oricum nu cred ca-l intereseaza ce am eu de spus, asa cum nici guvernantii nu sunt interesati de mesajul protestatarilor ce au ales sa iasa in strada pentru a apara viitorul acestei tari.
  Un prieten din copilarie a muncit multi ani pentru a-si deschide o afacere. Lipsa de experienta l-a adus in situatia de a face greseli care i-au adus o condamnare penala si multe datorii. Dupa alti multi ani de munca a reusit sa-si plateasca datoriile si acum isi ispaseste pedeapsa. Un om cu un suflet mare ce si-a ajutat de cate ori a avut prilejul semenii si care in urrma unei greseli s-a ales doar cu multa suferinta, el si familia lui. El si altii ca el chiar daca au facut greseli au invatat din ele... Gratierea lor ar aduce beneficii comunitatilor din care fac parte. Dar oare de mila acestor oameni plang psd-istii si aliatii lor?! Sau de mila celor pe care ii asteapta afara conturi in banci, afaceri, case si masini de lux pe care nu le pot justifica. Cu acestia se pot identifica.
 Puterea, accesul nelimitat la resurse sunt mai importante decat stabilitatea si progresul unei tari pentru cei ce ne conduc... Iar PNL-ul e la bal...
  Oamenii ies in strada... Nu mai vor sa fie condusi de corupti... Si e dreptul lor! 

O frumoasa intalnire

  Aflasem despre domnul  Radu Borcea din povestile bunicilor mei... Fusese coleg la ziarul Milcovul cu unchiul meu iar tatal dumnealui fusese coleg de scoala cu bunicul.

   Anul trecut am citit in presa despre lansarea primei dumnealui carti intitulata ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', dar desi mi-am dorit n-am reusit sa ajung la aceasta lansare asa ca in ciuda faptului ca amandoi eram legati sufleteste de localitatea in care eu traiesc iar dumnealui a copilarit, nu l-am intalnit niciodata.
   In urma cu cateva seri insa, fiind invitata la aniversarea celor 20 de ani de existenta ai Ziarului de Vrancea, minunata Silvia Vrinceanu ce la fiecare intalnire imi prezinta oameni la fel de minunati ca si ea, mi-a facut bucuria de a-mi-l prezenta pe dnul Borcea si brusc am pornit impreuna intr-o calatorie in trecut in care am reintalnit oameni dragi ce nu mai sunt printre noi dar care inca fac parte din fiinta localitatii pe care o iubeam deopotriva, unele dintre aceste persoane chiar fiind personaje ale cartii dumnealui. "Am scris această carte pentru oamenii din satul meu. Aveam această datorie", a declarat acesta.
   Va recomand sa cititi ,,Colectivizarea sufletelor sau Memoria pamantului confiscat'', carte in care jurnalistul prezinta drama traita de oamenii in mijlocul carora a crescut in timpul colectivizarii fortate. Rastocenii ce doresc sa citeasca aceasta carte o pot gasi la Primarie si la biblioteca Scolii Generale din localitate, autorul daruind fiecareia cate un exemplar.
  E o bucurie sa intalnesti astfel de oameni ce te ajuta sa descoperi noi valente ale oamenilor, locurilor si evenimentelor pe care credeai ca le cunosti. E o binecuvantare sa cunosti oameni care considera ca trecutul trebuie cinstit, rememorat si nu uitat pentru a impiedica astfel repetarea dramelor traite de inaintasii nostri.

Ocupatie de iarna...

  Daca din cand in cand va mai rataciti pe blogul meu iar in ultimul timp ati descoperit ca nu prea mai sunt de gasit pe aici sa stiti ca sunt foarte ocupata in iarna asta... In sfarsit am si eu un job full-time! Jobul meu inca nu poate fi gasit in nomenclatorul de meserii, desi sunt sigura ca mai sunt si altii care il practica, asa ca poate il voi inscrie eu, astfel as putea fi si eu prima la ceva.

Am inceput lucru de vreo cateva saptamani si lucrez cam 12 ore zilnic, chiar si sambata si duminica. Oricat as fi de sarguincioasa, noaptea insa  fac si eu pauza. Imi place atat de mult jobul meu incat nu renunt la el nici cand ies in oras. Nu l-am abandonat nici macar cand am fost la Bucuresti.
Familia mea nu e de acord cu profesia aleasa asa ca tot timpul imi zic sa mai pun ceva pe mine insa in fiecare dimineata imi pun tot ce gasesc prin sifonier pe mine si ma apuc de lucru, bineinteles!
Nu ma intrebati ce salariu am pentru ca sunt fata buna si fac totul voluntar. Trag cat pot acum caci odata cu venirea verii intru in somaj. Si-apoi trebuie sa ma gandesc si la pensie...
  Acum va rog sa ma scuzati dar trebuie sa ma intorc la lucru! Mai am inca de tremurat vreo doua ore! Bineinteles ca focul arde in soba dar constiincioasa cum sunt imi fac meseria adica tremur!

Lecturile anului 2016

  A mai trecut un an, a inceput un altul... iar eu incerc sa pastrez traditia inceputa in urma cu doi ani ca la inceputul fiecarui nou an sa ma ,,laud'' cu ce am citit in anul precedent.
 Daca in 2014 reusisem sa citesc 31 de carti (vezi lista aici ) iar in 2015 parcursesem doar 12 carti ( aici ), in anul ce tocmai l-am incheiat n-am reusit sa insumez decat opt carti.
 Am inceput anul cu o carte mai ,,usurica''  intitulata Povesti adevarate - Calea spre fericire, apoi am continuat cu Bel-Ami - Guy de Maupassant, urmata de
                   Durerea vine de la Rasarit - Dragomir Oprea,
                   Omul in cautarea sensului vietii - Viktor Frankl,
                   Insula Purgatoriului - Lucian Ciuchita,
                   Firele Ascunse - Ioan Dumitru Denciu,
                   Suflet romanesc - Dan Puric,
                   Fii demn! - Dan Puric.

  Preferata mea in acest an a fost Omul in cautarea sensului vietii, o carte autobiografica scrisa de Viktor Frankl, fost psihiatru, fondatorul logoterapiei, pe care mi-am propus sa o recitesc dupa ce termin cartile ce ma asteapta pe birou.
  Locul doi in topul meu il ocupa Durerea vine de la Rasarit, scrisa de profesorul de istorie Dragomir Oprea, fiu al localitatii Rastoaca, in care traiesc si eu. Nu l-am cunoscut pe autorul cartii, drumul vietii purtandu-i pasii pe alte meleaguri insa randurile parcurse in acesta carte m-au facut sa ma simt mai apropiata ca niciodata de localitatea mea, de trecutul ei, de oamenii care i-au scris istoria. Este o carte autobiografica ce ne face sa traim alaturi de autor, de familia lui si de ceilalti rastoceni ai acelor vremuri, perioada celui de-al doilea razboi mondial si instalarea regimului comunist cu tot ce a adus el mai rau, colectivizarea, detentiile politice si tot convoiul de suferinte ce a impovarat sufletul taranului roman si nu numai.
 Va recomand sa cititi aceste doua carti! Sunt sigura ca nu veti regreta!
In rest... lui Dan Purin ii urmarisem fragmente din conferinte sau ii parcursesem articole de presa dar nu citisem nici una dintre cartile lui. Mi-au placut dar n-au fost o surpriza, cele doua carti citite de mine inscriindu-se in linia pe care o urmeaza autorul in toate prezentarile sale.
In ultimele zile ale anului 2016 citeam despre martirii neamului si sacrificiile acestora iar pe tv se derula lupta politicienilor pentru putere si ma intrebam daca toata suferinta inaintasilor n-a fost in zadar? Pentru ce au suferit acestia in inchisorile comuniste? Pentru demagogii ce detin fraiele acestei tari in prezent?
 O surpriza a fost pentru mine profesorul focsanean Ioan Dumitru Denciu despre care nu auzisem pana n-am primit doua din cartile sale de la o nepoata a sa, ce-mi este prietena de multi ani. Se pare ca exista multi scriitori contemporani chiar in apropierea nostra ce asteapta sa ii descoperim...
 Inchei acest periplu prin lumea cartilor citite de mine, dorindu-va sa aveti lecturi interesante in acest an! 

Prima bucurie pe care mi-a oferit-o 2017

  Dupa atata rasfat culinar, urari de bine, ieri euforia sarbatorilor parea a se fi stins iar viata parea a-si relua fagasul, oferindu-mi prima zi ,,ca oricare alta'' a acestui an.
Nici macar cei doi braduti gatiti de sarbatoare, mandri nevoie-mare cu ale lor podoabe stralucitoare nu prea mai reuseau sa ma inveseleasca ...  Spre amiaza insa 2017 s-a gandit ca as avea nevoie de o bucurie si mi-a daruit-o fara zgarcenie cand usa camerei in care ma aflam s-a deschis iar inauntru a patruns o persoana pe care n-o mai vazusem de 15 ani.
 Il stiu de cand am inceput sa descopar lumea ce ma inconjura. Parintii imi povesteau ca atunci cand eram foarte mica venea sa imprumute carti iar pentru a-si arata recunostinta se oferea sa ma supravegheze cand ei erau ocupati. Tot el ma supraveghea si cand il insoteam amandoi pe tatal meu la pescuit. Mai apoi cand am crescut si eram in scoala primara, el era cel care ma ajuta sa dezleg tainele matematicii atunci cand pareau peste puterea mea de patrundere. Locuia la doar 50 de metri de noi asa ca am crescut impreuna, el fiind bineinteles ceva mai mare.
Timpul a trecut, el s-a casatorit, eu m-am imbolnavit iar la un moment dat drumurile ni s-au despartit, el parasind meleagurile natale.
  Apoi  mai tarziu rolurile s-au schimbat, eu devenind cea care s-a straduit sa-i dezlege tainele matematicii dar si ale altor materii ce se studiau in scoala gimnaziala fiului sau.
  Vesti despre el aflam destul de rar de la sotia lui. Nu eram singura pe care viata o punea la incercare. Si ei treceau prin propiile lor incercari... Astfel au trecut 15 ani in care el nu si-a mai vazut casa parinteasca si prietenii din copilarie.
Iar dupa atatia ani se intorsese pentru cateva zile si isi rupsese putin timp pentru a veni sa ma vada.
 ,,Am citit ce ai scris in ziar'', au fost primele lui cuvinte. Am reusit doar sa ingan un ,,m-ai recunoscut?''. Parca redevenisem copilul de odinioara. In 15 ani m-am schimbat si eu si el dar legaturile formate in copilarie se pare ca sunt mai trainice decat insusi timpul.
  Intr-o vreme in care are avem mii de prieteni pe retelele de socializare dar ne simtim singuri, intr-un timp in care prieteniile reale sunt tot mai rare, reintalnirea prietenilor din copilarie are un farmec aparte.
  De cate ori revedem un vecin alaturi de care am copilarit, un coleg din scoala generala sau chiar din liceu, copilul care eram odata revine in prezent aducand cu el candoarea, entuziasmul si bucuria cu care traiam tot ce ni se intampla in acele vremuri.