Intr-o zi citeam un articol in care se vorbea despre un studiu in cadru caruia participantii fusesera pusi sa numeasca momente din viata lor in care s-au simtit fericiti iar acestia au enumerat ca surse de fericire :citirea unei carti, vizionarea unui film si astfel de activitati pe care le facem oricare dintre noi.Atunci m-am intrebat, oare ce as raspunde eu?!Cand m-am simtit fericita?!
Schopenhauer afirma:,,noua zecimi din fericirea noastra se bazeaza pe sanatate''.Oare eu am avut momente de fericire doar in perioada in care eram sanatoasa?!
Asa ca m-am gandit temeinic si am reusit sa-mi amintesc trei momente de viata in care am fost fericita.Surprinzator doua din acestea erau din perioada de dupa debutul bolii.
Primul moment am reusit sa-l descopar in indepartata-mi copilarie.Eram in vacanta la bunici si tatal meu a venit sa ma ia acasa cu o Dacia 1300 ,despre care mi-a spus ca era a noastra.Zambesc si acum cand imi amintesc acel moment.Cat de fericita ma facuse acea masina alba din care cu dificultate au reusit ai mei sa ma coboare.Nu vroiam sa ma despart de ea nici macar pentru a dormi sau a manca.Si in starea de fericire in care pluteam nu puteam s-o las nebotezata, asa ca i-am pus numele unei viteluse ce apartinea unei vecine a bunicilor mei.Probabil ,in marea-mi intelepciune fusesem foarte impresionata de acel nume,cine mai stie!(Nu vi-l pot spune de teama ca nu va veti putea opri din ras!)
Al doilea moment mintea-mi l-a descoperit pe la douazeci si ceva de ani.Eram deja bolnava .Atunci am reusit sa iau un examen despre care cam toata lumea imi (pre-)zisese ca nu-l voi lua din cauza concurentei acerbe si din cauza faptului ca nu facusem meditatie.Bucuria a fost cu atat mai mare cu cat fusesem admisa cu o nota destul de mare.Era pentru prima data de cand ma imbolnavisem ,cand primisem in dar un crampei de fericire.Era primul semn care ma facea sa cred ca poate boala nu m-a infrant.
Al treilea moment l-am regasit in trecutul nu foarte indepartat.Dupa aproape 10 ani in care nu reusisem sa-mi mai tin echilibru sau sa fac vreun pas fara ajutor si fara durere ,s-a intamplat ceea ce nu mai sperasem, am reinvatat sa merg.Nu va pot descrie cat de fericita am fost cand ,dupa atata timp, am reusit sa stau pe picioarele mele.O contributie importanta la realizarea acestui vis a meu a avut-o un om minunat care a crezut in mine mai mult decat am crezut eu insami, dna kinetoterapeut Luminita Cinca de la Centrul de Boli Reumatismale ,,Dr.I.Stoia''Bucuresti ,careia nu-i voi putea multumi niciodata indeajuns.
Poate au mai fost si alte scurte clipe de fericire dar pe care eu nu mi le mai amintesc, acestea trei fiind memorabile pentru mine.
Sper ca incursiunea mea pe taramul amintirilor va va face si pe voi sa va amintiti propriile crampeie de fericire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu